Dan Mateescu monografiat

 

Așteptam această carte. Sculptorul Dan Mateescu chiar merita un tratament monografic și nu știu cine altcineva ar fi făcut-o mai bine, mai aplicat și cu mai multă  pasiune pusă în act în trudnicia lucrului bine făcut, bine gândit și bine perspectivat ca Pavel Virgil – omul care ne-a dăruit deja mai multe lucrări monografice despre cei care au însemnat ceva în devenirea Tecuciului. 

După câte știu, aceasta este a patra monografie a autorului, după cele consacrate lui Nicolae Pavel, Iulia Gheorghiu și Nadejda Decuseară și știu că autorul mai are câteva în procesare avansată. A arătat deja o prolificitate remarcabilă și un interes nescăzut față de tradiția și istoria spiritului tecucean. Este un travaliu demn de toată lauda și nu cred că Tecuciul l-a gratulat cu toate recunoașterile meritate. Recunoștința la noi, la Tecuci, este o floare rară și nu beneficiază de ea decât câțiva privilegiați. Restul nu contează. 

Dan Mateescu a fost (cât de sinistru poate să sune acest perfect compus!)  cu adevărat un artist, un cioplitor de simboluri și de inefabil și pe unde a trecut a lăsat semne durabile, turnate în granit și în cremene ca să dăinuie tot atât cât va dăinui neamul și țara din care s-a zămislit și cu care s-a identificat. Am fost multă vreme prin apropierea lui, am fost martorul  multora din zbaterile sale artistice și știu cât de mult l-au apreciat cei ce înțeleg și știu să evalueze o operă de artă. 

Unul din motivele sculpturale privilegiate de Dan Mateescu a fost ideea de scară, de urcuș, de înălțare, amintind într-un fel de scara virtuților a lui Ion Scăraru care duce spre cer, spre transcendent, spre îndurare și mântuire. Sub o formă sculpturală proprie și într-o manieră nebătătorită în lumea artiștilor, sculptorul tecucean a preluat de la vechii zugravi ai mănăstirilor moldovenești teme și motive picturale  pentru a le întrupa în  piatră și ciment. Ceea ce vechii zugravi anonimi de la Voroneț și de la alte mănăstiri moldovenești ilustrau magistral, și într-o coloristică decupată din azurul cerului, Dan Mateescu exprima prin cremene și bronz, punea în circulație publică idei și forme de existență, de multe ori colțuroase, ascuțite și aspre, în deplin acord cu asperitățile vieții și își împlinea în  felul acesta menirea artistică.  

 Revin însă la carte și precizez că nu este vorba despre o monografie obișnuită, despre viața și opera unui sculptor cu mare trecere în partea Moldovei de Jos, care a infuzat habitatul citadin tecucean, dar și peisajul altor localități din această parte de țară cu  repere sculpturale nepieritoare și le-a impregnat cu inefabil, cu veșnicie. Aleea personalităților tecucene din Parcul central al orașului, bunăoară, este un fel de istorie a locului – dăltuit în piatră și, firește, în veșnicie, care va dăinui tot atât cât va dăinui orașul pe harta României.  

Generațiile se vor primeni, lumea se va schimba, peste localitățile noastre se vor abate incendii și inundații, vor trece prin bombardamente și emisii radioactive, dar ceea ce  le-a dăruit Dan  Mateescu va rămâne încrustat în durată și veșnicie. În lumea civilizată au fost arse cărți, reviste, publicații, au fost distruse palate, piane și mobilier (burghezo-moșieresc), dar nimeni n-a pus tunurile pe statui, deși au trecut și ele prin momente grele. Statuia lui Brătianu, a lui Carol I, a lui Cincu și a altor personalități devenite indezirabile au fost coborâte de pe soclu, au fost ascunse, tăinuite, dar n-au fost distruse sau dezmembrate. Au fost păstrate și s-a așteptat momentul prielnic pentru reașezarea lor pe locul de unde au fost dislocate. S-a păstrat obiceiul din istorie când, în vremuri de izbeliște, țăranii coborau clopotele din clopotnița bisericii, le scufundau în râu și așteptau să treacă urgia pentru a le așeza la locul lor.  

Lumea este plină de artiști, de poeți, de muzicieni, de pictori, dar nici o categorie de artiști nu operează, așa de expresiv cu eternitatea cum o fac sculptorii. De asta spun, amplasarea publică a unei statui sau grup statuar implică o răspundere enormă pentru toate administrațiile ce se perindă la conducerea localităților noastre.  O lucrare nereușită, să zicem, expusă public are toate șansele să rămână la locul ei, pentru că nimeni nu îndrăznește s-o năruie cu buldozerul. Au făcut lucrul acesta fundamentaliștii islamici care au pus tunurile pe statuile lui Budda spre consternarea întregii lumi civilizate și nu cred că fenomenul se va mai repeta vreodată.  

Insistăm. Noua monografie semnată de Pavel Virgil este o realizare de excepție în peisajul nostru spiritual. Este o carte scumpă, printre cele mai costisitoare apărute în ultimul timp. Mulțimea paginilor color au ridicat costul acestei cărți la cifre pe care nu și le poate îngădui un pensionar. De asta spun. era bine dacă autorul ar fi indicat, așa cum se obișnuiește, sponsorii care au facilitat apariția ei. 

Încă ceva: La pagina 12 am dat peste această frază: Cea mai completă prezentare  a orașului (a fostului județ Tecuci) o face scriitorul Vasile Ghica în cartea – Tecuciul în ipostaze ilustre. Sigur este dreptul autorului să folosească oricâte superlative dorește. Nu asta este supărător, ci exclusivismul ei. Îmi pare rău că autorul  n-a auzit și de alți truditori, mult mai îndreptățiți la recunoașteri. E adevărat că nu sunt în grațile unora, dar, până la urmă, vorba Maiorescului, judecăm opera și n-avem nimic cu autorul. 

Oricum, una peste alta cartea este binevenită și regretatul Dan Mateescu chiar o merita, cu asupra de măsură. 

 

Ionel Necula