A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că Eleonora Stamate s-a refugiat în proză și că este autoarea unui micro-roman. Este vorba de volumul „Reverberații cotidiene”, apărut la Editura Olimpias din Galați în 2022 – după știința mea, prima descindere a autoarei în trudnicia imaginarului narativ și gestul trebuie subliniat ca atare. Un poet care nu se încearcă și în domeniul narativ trece drept un scriitor neîmplinit. Și la fel de adevărată este și reciproca. Nu ascund că în privința poeziei sale îmi formasem niște convingeri și chiar mi-a fost teamă că aceste încredințări cumulate anterior pot deveni prejudecăți și să influențeze nefiresc lectura noii sale dispuneri epice.
Sper să fi reușit acea detașare necesară și să-mi spun opinia deschis, detașat, la obiect și fără parti-pris-uri la cheie. O carte prefațată de Petre Isachi și postfațată de Petruș Andrei chiar merită un tratament calofil, rubicondic și cu toată buna credință în active deontice. Totdeauna am avut pentru prozatori un respect precumpănitor în comparație cu poeții, deși m-am ferit cu prudență de discriminări nepotrivite. Poezie se poate scrie și pe stradă, mergând spre centrul de pâine, în timp ce proza reclamă o așezare mai îndelungată la masa de lucru, uneori luni de zile și chiar ani. Poezie poate scrie și un electrician, tractorist sau mecanic dacă știe toate buchile, în timp ce proza presupune o bază teoretică solidă, o mai confortabilă așezare în cultură, în principii și-n rigori imperative.
Recunosc că proza oferită de Eleonora Stamate este mai greu de încadrat într-un curent literar, într-o direcție, într-o mișcare și nici nu cred că autoarea și-a propus așa ceva, că a fost influențată de vreun prozator aparținând unei direcții anume. Petre Isachi crede că prin ideea de singurătate și prin destinul orb rezervat personajelor este mai apropiată de tendința existențialistă, ceea ce e posibil. Absurdul, non-sensul existenței umane, moartea sunt dominante în proza autoarei. Toate personajele cărții intră și ies din scena viețuirii cu o nonșalanță tragică greu, de nu cumva imposibil de explicat într-o logică riguroasă. Dar acesta este chiar esența existențialismului, a celui francez mai ales, cel puțin așa cum s-a conturat în romanele lui Camus sau Simone de Beauvoir.
Nu știu în ce măsură autoarea este la curent cu literatura existențialistă, dacă a trecut prin Camus sau Jean Paul-Sartre, dar destinul uman nu este un subiect confiscat doar de existențialism, el poate fi transfigurat la fel de bine și de cei ce n-au auzit de existențialism, impresionism sau expresionism.
Încă un aspect prealabil care privește exigențele prozei contemporane: Viața, existarea își are nebuniile ei, iar prozatorul trebuie să se plieze pe această realitate, din care își ia pretextele narative. Sunt mai multe mijloace de a se conecta epic la ea. O poate face ca Sadoveanu, ca Marin Preda, ca Augustin Buzura, ca Fănuș Neagu, dar problema ce și-o pune orice prozator contemporan este să găsească o fisură în realul monolitic prin care să-și strecoare propria sa subiectivitate sub forma fabulosului, a ficțiunii. Aici se vede arta prozatorului. Emilian Marcu o face prin mutarea acțiunii în tărâmul siberian, Mircea Eliade prin apelul la mijloace oculte, Ana Dobre prin preluarea personajelor lui Mircea Cărtărescu, nemulțumite de tratamentul ce le-a fost administrat de autorul Solenoid-ului și tot așa, fiecare prozator caută cangrena din carnea realului pentru a-și insera propria sa subiectivitate.
Revin acum la micro-romanul Eleonorei Stamate. Acțiunea se petrece în Canada, dar continuă în Elveția și, în cele din urmă, pe tărâm african, în Yemen. Personajul principal, Fredy, este medic chirurg la un spital militar din Canada – tânăr, bun profesionist, respectat, era mândria familiei și se bucura de stima întregului colectiv medical. De la soția plecată în Italia, fără nici o șansă de refacere a cuplului, rămăsese cu un copil, de creșterea căruia se ocupa, cu o devoțiune exemplară, bunica, mama lui Fredy.
Totul anunța o familie fericită, numai că la un moment dat copilul și bunica suferă un cumplit accident de circulație și medicii sunt nevoiți să declare decesul. În același timp primește vestea cumplită că și tatăl, bolnav de un cancer galopant, a pierdut lupta cu viața și este depus la morga spitalului. Urmează, firește, o triplă înmormântare, așa că Fredy este amenințat de o singurătate prăpăstioasă.
Destinul însă le aranjează pe toate cum știe mai bine. Detașat la un spital din Elveția se îndrăgostește de o pacientă și între ei se înfiripă o frumoasă relație pasională, care se continuă și în Yemen, unde medicul și echipa sa este detașată. Ce mult își doreau amândoi să fie aproape. Își deteră drumul sentimentelor pe care și le nutreau unul pentru celălalt. Nimeni și nimic nu i-ar fi despărțit, erau o singură trăire, o singură tandrețe (p.36). Noua sa iubire, Eliane, este o fire romantică, îndrăgostită de Nocturnele lui Chopin și de Anotimpurile lui Vivaldi și chiar cochetează cu poezia, spre admirația prietenilor lui Fredy. Și ce cântec plânge marea,/ Și ce tineri noi eram/ Ce adânc ne sărutam…/ Câtă lume ne privea!/ Umărul mi-l sărutai/ Cu tot gustul lui de sare (p.47).
Apare destul de frecvent în textul narațiunii un perfect simplu supărător și un mai mult ca perfectul mai puțin folosit a verbului a da. Îl întâlnim la pag. 12, 36, 59,81. Nu spun că este o dramă, spun doar că sub forma aceasta – dete, deteră în loc de dădu, dădură este mai puțin utilizat în limbajul uzual.
Altfel, ce să spun? – acțiunea cărții este bine construită, există o logică a celor trei locații prin care este purtată acțiunea – Canada, Elveția, Yemen – și lucrul acesta i-ar fi permis o anumită structurare, pe care autoarea o evită și preferă curgerea-fluviu a dispunerii epice. Menit nenorocului, Fredy pierde și el lupta cu viața în Yemen. Doar Eliane duce povara vieții mai departe prin copilul rămas de la Fredy. Așadar, viața – mai lin sau mai hurducat – nu se inhibă de continuă într-o formă reînnoită, primenită.
Aceasta e cartea și aici ar trebui să se oprească și comentariul nostru. Doar că, așa cum am titulat acest comentariu, consider că această carte este doar începutul unui zbor planat într-o direcție nouă, după știința mea neîncercată de autoare până acum și mai adaug câteva considerații aleatorii. Autoarea este profesoară de franceză și, în cazul c-a avut drept completare de catedră și ore de limba română, sunt sigur c-a cerut copiilor să realizeze caracterizarea unor personaje din programă. Or, exact acest lucru este puțin realizat în acest micro-roman. Personajele nu sunt suficient de bine tipizate. În eventualitatea că le-ași întâlni pe stradă – pe Fredy sau pe Eliane – eu nu le-aș recunoaște după descrierea autoarei. Și nici un pictor nu le-ar putea trasa liniile configurative, după semnele oferite de autoare. Un prozator, poate pretinde c-a atins o maturitate de creație atunci când reușește să descrie un personaj care n-are o cicatrice pe față și nici alte semne de distincție.
Altceva. N-am întâlnit în toată textura cărții o descriere de peisaj, un indiciu privind anotimpul și cadrul natural în care se petrece acțiunea cărții. Sunt lucruri care trebuie remediate, dar, firește, nici sugestiile noastre nu sunt obligatorii și cu atât mai puțin imperative.
Cartea se încheie cu niște îndemnuri eseistice, îndemnuri transplantate, într-o formă ușor modificată și pe coperta patru a cărții: Când alegi speranța, totul este posibil! Și legăturile celor doi începură să culeagă roade Dacă iubești viața, și ea te va iubi pe tine. A trăi înseamnă să simți și să gândești, să suferi și să te bucuri! Visează, speră. Visătorii nu mor niciodată! Noi vom trăi, moare doar timpul Viața ne dă un nume, moartea ni-l ia! (p. 91-92).
Concluzii provizorii. Un nou prozator în arealul nostru provincial și uitat de lume reprezintă, totuși, un eveniment. Eleonora Stamate a avut acest curaj și faptul în sine trebuie subliniat și încurajat. Este, cum bine a subliniat și Petruș Andrei în postfața sa, un roman reflexiv și exotic. Poartă, într-adevăr, semnele începutului, dar abilitatea pentru proză se poate perfecționa, dacă există voință, dăruire, perseverență și multă lectură. Un lucru e sigur, că-i voi urmări evoluția în continuare și voi da seama, tot așa, sincer și deschis despre ceea ce ne va propune în viitor. Într-un fel, a recunoscut singură: Visătorii nu mor niciodată și nici nu vor înceta să viseze.
Ionel Necula