
Tecucenii în timpul Primului Război Mondial*
Perioada premergătoare declanșării Primul Război Mondial, denumită „La Belle Epoque”, a fost marcată de importante transformări sociale și economice care au dus la dezvoltarea spectaculoasă a societății. Liniștea acestei lumi a fost distrusă de atentatul de la Sarajevo, urmat de izbucnirea războiului. Marile puteri doreau ca prin acest război să tranșeze odată pentru totdeauna rivalitățile dintre ele, iar popoarele aflate în componența marilor imperii nutreau speranța că vor reuși fie să-și creeze propriile state, fie să-și întregească teritoriile naționale. Exista credința că aceste probleme pot fi rezolvate numai pe calea unui război fulger. De la Paris, la Berlin și Budapesta, entuziasmul, florile, fanfarele, femeile fluturând batiste au însoțit trenurile cu soldații care plecau pe front.
Românii doreau unirea tuturor teritoriilor locuite de ei în fruntariile statului național român, astfel că, și în cazul lor, entuziasmul a fost extrem de ridicat în momentul intrării în război.
Așa cum spunea și Mihail Manoilescu, în memoriile sale, războiul care se pregătea a fost cel mai popular dintre toate războaiele care au fost vreodată. Această fervoare l-a cuprins atât pe Manoilescu, cât și pe ceilalți locuitori ai Tecuciului care au răspuns la chemarea țării înrolându-se în Regimentele 24 și 64 Infanterie Tecuci, precum și în Regimentele 6 și 11 Roșiori Tecuci. Odată cu apariția primelor înfrângeri de pe front deznădejdea a cuprins populația țării. După dezastrul suferit de trupele române în cele 135 de zile de război o mare parte a locuitorilor din Dobrogea și Muntenia, guvernul şi ceea ce a mai rămas din armata română s-au retras în Moldova.
Epopeea retragerii a rămas adânc întipărită în conștiința contemporanilor. Străzile erau pline de trupe aflate în retragere și refugiați. Prin gări treceau fără întrerupere trenuri cu materiale evacuate, ticsite cu refugiați, femei, copii și cercetași, „a căror priveliște îți sfâșia inima”. Multe dintre aceste trenuri aveau să fie jefuite, la adăpostul întunericului, de către soldații ruși. Șoselele naționale de la Adjud, Tecuci, Iași, „au rămas însemnate tot anul printr-o dublă alee de oseminte […] ca o cruntă amintire a bejeniei”. Pe marginea acestor drumuri, pe lângă tot felul de resturi, se găseau presărate „din loc în loc, morminte proaspete făcute aproape de suprafața pământului, ca să fie întru ajutorul câinilor și lupilor spre ospătarea lor cu carne de oștean îngropat în pripă”. Cu cât te apropiai de Tecuci peisajul devenea tot mai trist. Câmpurile erau pline de ostași care zăceau în nesimțire, plini de răni sau paraziți, alături de cai morți, părăsiți pe câmpuri sau în gropile de cărămizi de la marginea orașului. Alexandru Marghiloman nota în jurnalul său, la 12 noiembrie 1916, cum „micii cercetași sunt porniți pe jos, la Tecuci. Printre ei sunt unii mici de tot, ca fiul lui Matei Balș, pe care unchiul său Georges nu l-a lăsat să plece”. Pe drumul ce ducea la Mărășești, acești tineri, în cea mai mare parte din zona Olteniei, au fost întâlniți și de Alexandru Lascarov-Moldovanu care îi vede „slabi, aproape goi, uscați la chip și tăcuți, acești tineri stăteau în jurul focului umed și tremurau din toate mădularele”. Din convoiul de aproape 2000 de cercetași, la Huși au ajuns doar 47. Tecuciul a fost „cimitirul multor copii, care au apucat drumul pribegiei, căzând în ghiara morței, prin osteneală și mizerie”. În memoria lor s-a ridicat un monument prin care să rămână veșnică amintirea sacrificiului suprem al acestora.
Orașul a trebuit să facă față unui val uriaș de refugiați fugiți din calea armatelor inamice. Partea vestică a moșiei orașului Tecuci, care se afla la 2 km distanță de front, a fost din iulie 1917 până în februarie 1918 locul de cantonare a trupelor de rezervă, artileriei, a evacuaților din satele Cosmești, Băltăreți, Furceni și Bucureștii-Noi de pe malul stâng al Siretului. Spre aceste locaţii se îndrepta cu precădere focul artileriei inamice. În satul Furceni, printre casele arse și distruse de bombardament erau instalate tunurile armatei române, iar „populația fugită din localitate locuia pe câmp spre Tecuci, în corturi țigănești, într-o mizerie de nedescris”. O astfel de așezare, situată lângă orașul Tecuci, în care locuiau sute de refugiați „în niște bordeie extraordinare, săpate în pământ, o așezare pitorească, sărăcăcioasă, nefericită, în care oamenii trăiau cum puteau, cu o mulțime nesfârșită de copii”, avea să fie vizitată și de Regina Maria la începutul lui februarie 1918.
În orașul Tecuci majoritatea clădirilor în care se găseau sediile instituțiilor publice și de învățământ, precum și casele locuitorilor cu o stare materială bună, au fost transformate în spitale sau case de adăpost pentru refugiați.
Odată cu zecile de mii de oameni aflați în bejenie care au asaltat orașul aici s-au instalat și comandamentele diferitelor armate române și ruse, precum: Comandamentul Armatei I română, Diviziei 2 Infanterie română, Diviziei 124 ruse, Serviciul de operații al Cartierului General al Armatei 4 ruse care au ocupat practic toate clădirile publice din oraș.
Dacă înainte de începerea războiului populația stabilă a orașului, conform ultimului recensământ, era de 14 976 locuitori „cu ocazia invaziei refugiaților din teritoriile ocupate de inamic, populația flotantă s-a mărit foarte mult, a cărei cifră nu se știe cu exactitate”.
Suprapopularea orașului, precum și condițiile precare de igienă, au dus la apariția epidemiilor care au provocat numeroase victime în iarna 1916-1917 și în primăvara anului 1917.
La începutul anului 1917 în oraș bântuiau epidemiile de febră-tifoidă și holeră pentru stârpirea cărora Serviciul pentru Epidemii al Armatei și Serviciul Sanitar al orașului Tecuci au luat măsuri energice pentru depistarea și izolarea bolnavilor, dezinfectarea locuințelor și vaccinarea „cu ser contra holerei, a tuturor tinerilor refugiați, a tinerilor contingentelor clasei anilor 1919, 1920 și 1921, și cred că ar să fie nevoe a întregei populațiuni civile din oraș”. Se mai preconiza vaccinarea contra variolei, precum și controlul prostituatelor.
Condițiile vitrege în care au fost nevoiți să trăiască cei mai mulți refugiați, „din orașele evacuate ale Munteniei”, care în cea mai mare parte erau săraci, a făcut să crească mortalitatea în rândurile acestora. Din acest motiv Consiliul Comunal a hotărât, la sfârșitul lunii ianuarie 1917, să acorde refugiaților un ajutor de înmormântare în valoare de 1000 lei. În acele zile grele din existența orașului Tecuci, urmând exemplul reginei Maria, numeroase doamne și domnișoare din înalta societate se implică în acțiunile de ajutorare a refugiaților, organizează spitale, îngrijesc bolnavii sau răniții de pe front, participă la vaccinarea populației împotriva holerei și variolei. Amintim aici pe Anastasiu Alexandru Caterina (președinta filialei locale a Crucii Roșii), Ionescu Darbun Angelica, Dimitriu Alexandrina, Caragiani Zoe, Caragiani Suzana, Caragiani Florica, Copetzki Lilica, Copetzki Mimica și Stâlpeanu Florica, femei care pentru devotamentul, abnegația și curajul cu care au îngrijit bolnavii de tifos sau pentru participarea la acțiunile de vaccinare a populației împotriva holerei și variolei, în anul 1917, au fost decorate cu Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa I-a și a II-a și nr. 200 din 11/24 februarie 1918, pp. 3161-3162.
În acest timp, în zona Tecuciului, pregătirile pentru ofensivă s-au accelerat. Orașul Tecuci devenise un punct strategic în pregătirea și desfășurarea luptelor. Aici se aflau: cel mai important nod feroviar, cele mai mari depozite de subzistență ale armatei și unul dintre cele mai mari triaje de unde răniții erau trimiși la spitalele din oraș și din împrejurimi.
Populația civilă, cercetașii și militarii au săpat nopți în șir tranșee pe linia Tecuci – Doaga sub tirul bombardamentelor aviației inamice, „care incendiaseră gara, depozitele de alimente și muniții, un adevărat infern”. Ziua, cercetașii ajutau la evacuarea și îngrijirea răniților, precum și la aprovizionarea spitalelor cu alimente de la depozitele aflate la Frunzeasca. Toate activitățile se desfășurau sub tirul artileriei inamice și a bombardamentelor aeriene. După un astfel de atac aerian „asupra gării din Tecuci, zile întregi au ars depozitele de carburanți, după ce săriră în aer două trenuri rusești cu muniții incendiate de bombele ce curgeau ploaie din avioanele dușmane”.
Oraşul fusese supus unui necruțător bombardament la 2/15 iulie. Atacul aerian a vizat în special gara, ca cel mai important nod feroviar care adăpostea și marile depozite de subzistență ale armatei. Acestea au fost complet distruse. Bombele aruncate de avioanele inamice au lovit și incendiat două trenuri de muniție, precum și un mare spital al armatei instalat lângă gară. De cele mai multe ori s-a dovedit că inamicul știa și orele când pleacă trenurile din gara Tecuci. „Era bombardată – ne relatează doctorul Ștefănescu-Galați – chiar locuința generalului comandant și uneori chiar la ceasurile când pleca sau se întorcea el acasă”.
Personalul civil și militar de la gara din Tecuci a depus eforturi supraomenești pentru stoparea incendiilor și salvarea bunurilor din depozitele de subzistență, fapt pentru care mulți dintre ei au fost recompensați cu medalii și ordine militare.
Doctorul Ștefănescu-Galați a găsit gara Tecuci pustie. De frica unui nou bombardament funcționarii părăsiseră stația CFR: serviciul de telegraf se făcea dintr-o tranșee acoperită, casele de bilete, serviciul de mișcare și celelalte compartimente ale gării erau mutate într-un canton îndepărtat. În gară „totul era cenușă, din care se ridicau scheletele contorsionate ale vagoanelor explodate, ale cisternelor azvârlite de pe șine, ale clădirilor hăcuite în cele mai stranii forme”.
Acțiunile de ajutorare a orfanilor și refugiaților. Tecucenii i-au sprijinit și ajutat cât au putut de bine pe copiii orfani și pe refugiații aflați în oraș. Merită remarcate eforturile făcute de Suzana Caragiani și grupul de tinere fete (Florica Caragiani, Florica Stâlpeanu, Lilica și Mimi Kopețchi) care au înființat un cămin de 400 locuri, iar din martie 1917 un spital de contagioși în care tinerele au activat ca surori și infirmiere 39. Aceste tinere au fost implicate și în acțiuni de strângere de fonduri pentru ajutorarea invalizilor de război. În acest sens au organizat diverse serbări și spectacole. În urma unor astfel de manifestări s-au strâns 2000 lei, în februarie 1917, și 10 000 lei la 4 iunie 1917 (serbare organizată în Grădina Publică din oraș). Printre cei care au contribuit cu sume importante se numărau și I. Georgiade, Sybille Chrissoveloni, Banca „Prevederea”, precum și câțiva piloți francezi.
La Tecuci, pe 11 Ianuarie 1917, s-a înființat o filială a societății Opera de Asistență „Regina Maria” a Refugiaților și Evacuaților care avea un comitet format din: D. D. Juvara – prefectul județului, preşedinte, Iancu Herescu – primarul oraşului, preotul Nicolae Conduratu – protoiereul judeţului, Gheorghe Popovici – revizor școlar şi Victor Alexandrescu – comandantul Cohortei cercetaşilor, membri. Activitatea acestei filiale a fost coordonată de la Iași de către Comitetul Central de acțiune condus de Olga Sturdza – președinte și Maria Balș – vicepreședinte.
Prin activitatea desfășurată s-a urmărit sprijinirea refugiaților din oraș, al căror număr nu se cunoștea deoarece „nu s-a putut face un recensămînt al refugiaţilor, din cauza fluctuaţiunii mari a populaţiunii care se retrăgea din regiunile învecinate câmpului de operaţiuni. Erau zile când năvala era atât de mare, încât cu toate sforţările era imposibil de a se putea găsi adăpost şi hrană pentru toată lumea, care se răvărsa asupra oraşului”. De la Iași, Societatea a trimis din banii obținuți prin subscripție publică și contribuție particulară suma de 5000 lei prefectului D. D. Juvara. Acesta a hotărât ca o parte dintre refugiații să fie găzduiți și întreținuți în casele tecucenilor, gratis sau cu plată, iar pentru ceilalți s-a amenajat un dormitor și o cantină în Grădina Publică din oraș. Pentru strângerea de fonduri, filiala din Tecuci a organizat chete, spectacole, conferințe publice. În urma unui concert organizat de Florica Caragiani, la care a cântat și Maria Cinski, „cu sprijinul doamnelor din societatea tecuceană şi a autorităţilor militare ruseşti, s-au realizat încasări de 1920,60 lei” din care s-au făcut haine de schimb pentru refugiaţi. Bani se obțineau și din alte activități, precum injecțiile cu plată făcute la domiciliu de către dr. Țuchel și domnișoara Caragiani, în urma cărora s-au strâns 850 lei care au fost folosiți tot pentru ajutorarea refugiaţilor. La Tecuci, ca de altfel în toată Moldova, a susținut conferințe tânăra Ecaterina Constantinescu, doctor în filozofie la Oxford, care cu banii obținuți a ajutat orfelinate și copiii din mai multe județe.
În notele sale de război, doctorul George Marinescu amintește despre ajutorul pe care l-a primit de la domnișoara [Florica n.n.] Caragiani, la ambulanță. Aceasta a mers cu camionetele sanitare până în apropierea tranșeelor. Sora ei, Suzana Caragiani, îngrijea bolnavii de tifos exantematic, la un spital de contagioși, unde s-a îmbolnăvit și ea, la fel ca d-na Popa, infirmieră care a îngrijit răniții în tranșee sub focul violent al atacurilor germane. De altfel, Suzana Caragiani avea să primească Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa I-a: „Pentru curajul și abnegația excepțională cu care a îngrijit bolnavii contagioși în anul 1917. Contractând tifosul exantematic a renunțat după vindecare a-și face convalescența și fără a ezita un singur moment a luat conducerea spitalului temporar de tifos exantematic instalat la Banca din Tecuci unde a continuat a se distinge prin același devotament și aceeași solicitudine față de bolnavi”.
Celebra aviatoare Elena Caragiani a fost și ea primită în corpul sanitar, în anul 1916, ca infirmieră pentru „Crucea Roșie” la un spital de campanie înființat în Iași. Timp de aproape un an aceasta s-a dedicat îngrijirii răniților, dovedind un curaj deosebit, mergând cu ambulanțele până în apropierea frontului pentru a salva răniții din tranșeele de pe malurile Neajlovului și Argeșului. În condițiile în care Tecuciul ducea lipsă de personal medical, Elena Caragiani s-a întors în orașul natal, unde a înființat un punct de prim-ajutor în casa părintească continuându-și munca de infirmieră. În timpul luptelor din vara anului 1917, sora Elena (așa cum o strigau răniții) a contribuit la salvarea a sute de vieți.
Într-un raport întocmit de primarul Alexandru P. Anastasiu se arată că perioada războiului, „a fost epoca cea mai tristă pentru noi și populațiunea orașului”. În document se spune că iarna 1916-1917 a fost foarte grea.
În primăvara lui 1917 orașul se găsea „într-o stare supraîncărcată de gunoaie și tot soiul de murdării, care odată cu ivirea căldurilor urma să umple orașul cu epidemii”. Raportul menționează că s-a reușit curățirea orașului și înlăturarea epidemiilor, cu fonduri puține, circa 10 000 lei.
Populația Tecuciului, deși suferea de pe urma războiului care a presupus mari sacrificii umane și materiale, a primit cu entuziasm veștile referitoare la unirea Basarabiei cu patria mamă. Acest fapt rezultă și din telegrama trimisă Sfatului Țării de la Chișinău de către protopopul Nicolae Conduratu, în calitatea sa de Președinte al unei adunării cetățenești desfășurate la Tecuci, și în care se spune: „Cetățenii orașului Tecuci, întruniți în sala teatrului la o adunare publică, astăzi în 8 aprilie 1918, salută cu entuziasm mărețul act istoric al fraților basarabeni, cari s-au unit de-a pururea cu patria mamă, și îi asigură că formând de azi înainte o singură țară, vom forma un singur suflet gata la orice jertfe pentru cinstea și mărirea neamului întreg. Trăiască frații noștri Români din Basarabia unită”.
Războiul trecuse. Bubuiturile tunurilor care se auzeau zi și noapte încetaseră și ele. Au rămas în memoria contemporanilor luptele de la Mărășești, „când pământul tremura sub picioare, geamurile cădeau țăndări, iar locuitorii fugeau să se adăpostească în pivnițe”. Toate aceste urme ale războiului au dispărut rând pe rând odată cu trecerea anilor. Rămăsese ca mărturie doar un obuz înfipt într-un copac de la capătul peronului gării, o amintire pentru generațiile care vor veni. Și pentru I. Simionescu copacul din colțul gării a fost un simbol al rezistenței, care „stătea ca un monument natural al vremii de groază dar și de speranțe, de lașitatea unora dintre aliați și de îndârjita însuflețire a celor rămași singuri să-și apere pământul strămoșilor lor”.
Daniel Bradea
*Text publicat în volumul „Tecuci, un ținut cu vocația unirii”, coord. Ștefan Andronache, Editura Grapho Press, Tecuci, 2018, pp. 77-83.


