Interviu de Rodica Lăzărescu – Partea a II-a   

  „Pentru că noțiunilor de libertate și democrație nu li s-a alăturat și cea de responsabilitate, s-a ales praful de toate” 

– Fără a vă implica făţiş în politică, sunteţi atent la realităţile (dramatice, dureroase) ale perioadei pe care o trăim. Scriaţi recent: „Miturile sunt cariatide ale identităţii noastre”.  Nu vi se pare că se cam clatină cariatidele astea? Sau, mai rău, că dăm identitatea „pe mărgele colorate” („Identitatea noastră națională ne-am croșetat-o prin eforturi lungi și grele. Și  o dăm acum pe mărgele colorate”)? 

– Da, se clatină rău de tot. Permiteți-mi, vă rog, să dezvolt ideile exprimate mai sus. După 1989, românii sunt ca niște copii de clasa I, lăsați ore în șir nesupravegheați în clasă. Pentru că noțiunilor de libertate și democrație nu li s-a alăturat și cea de responsabilitate, s-a ales praful de toate. După evaluările acelor timpuri, școala românească interbelică se afla pe locul secund în Europa, după Franța. Aceasta, fiindcă, la rugămintea Regelui Carol I, savantul Spiru Haret a fost lăsat la conducerea Învățământului 12 ani. La performanțele dobândite, s-au adăugat, ceva mai târziu, contribuțiile altui mare om al școlii, Simion Mehedinți. Așa au fost posibile performanțele din interbelic. Ce am făcut noi acum? În cei 31 de ani, au fost schimbați 29 de miniștri, aproape toți promovați pentru meritele înregistrate în campaniile electorale. Punctăm câteva eșecuri răsunătoare. S-au înființat universități particulare cu ușurința cu care se deschid covrigăriile și chioșcurile alimentare. Cifrele de școlarizare la învățământul superior (de stat, particular, la zi și la distanță) au fost atât de mult umflate, încât unii profesori aveau chiar câte cinci norme. În aceste condiții, nu se puteau susține examene, ci doar teste grilă, în 15 minute fiecare. Avem, evident, elevi și studenți foarte buni, dar ei se pregătesc să plece pe alte meridiane. După cum se știe, în ultimii ani, au părăsit România peste 40.000 de medici. Am ajuns ca noi, cea mai săracă țară din UE, să subvenționăm învățământul din zonele bogate. Iată cum dreptul de a te stabili în orice țară UE a devenit furt de inteligență. Am intrat în această uniune să progresăm ori să ne transformăm într-o țară bananieră? Avem legi proaste, dar ne lipsesc și negociatorii de elită care să susțină cauza națională. Se știe, de când lumea, că ierarhizarea oamenilor, dar și cea a țărilor, este arbitrată de cultură. Ne întrebăm de ce fonduri a beneficiat Cultura noastră în aceste trei decenii de democrație? Câte sute de clădiri de patrimoniu sunt în paragină? Ce s-a ales de mândra noastră literatură? Cum să treci de la 16 edituri la 5000, aproape toate fără redactori de carte şi fără corectori, adevărate societăți comerciale cu beneficii enorme? Da, oamenii de cultură au drepturi depline. Pot să spună orice, că tot nu-i ascultă nimeni. După lupte seculare, au dobândit dreptul de a vorbi… în pustiu. Câtă cultură propagă cele circa 200 de canale tv? Ce misiuni au ele? Să facă vedete din fetele aduse de pe centură și din diverși schizofrenici promovați cu surle și tobe? În folosul cui a fost făcută Legea CNA? Nu pot fi obligate televiziunile să aibă emisiuni culturale? Dar în Franța, Germania, Anglia ş.a. cum este posibil? Cum să nu amețești un popor îndopându-l numai cu telenovele, special făcute pentru popoare subdezvoltate, cu divertisment vulgar și cu emisiuni politice cu niște indivizi agramați și permanent înveninați? Un scriitor nu poate să apară la televizor, decât dacă este bătut de soacră sau violează o bătrână. 

– Şi-atunci, vă întreb cu vorbele dvs.: „Este foarte greu să fii constructor, într-o epocă a demolărilor”? 

– Este cumplit! Să ne amintim de jaful retrocedărilor, când notari și avocați români i-au incitat pe urmașii grofilor să solicite altă despăgubire (prima a fost realizată, în anii 1921-23, de o comisie coordonată de N. Titulescu). Chitanțele doveditoare există în arhiva Băncii Naționale, dar nimeni nu s-a sinchisit să le caute. În rest, se știe, aproape toată industria a fost dată la fier vechi. Dintre puținele excepții amintim Uzinele Mioveni. Un director inteligent le-a salvat și astăzi lucrează acolo 12.000 de muncitori. Așa trebuia făcut peste tot. Au dispărut 300 de vapoare și nu a fost găsit niciun vinovat. 

– Dacă ne amintim, ba chiar s-a spus că României i s-a făcut un bine că a scăpat de ele…  

– Aşa e! Cum poate fi etichetată o țară care nu a absorbit decât 27% din sumele oferite de UE și care adună abia 37% din impozitele aferente? Apoi, când cumperi un covrig, primești bon; când lași prin unele cabinete medicale 3000-4000 de euro, nu primești nimic. Peste tot licitații trucate, angajări pe baza unor examene formale, date după șase luni de la instalarea pe post. Există salarii de la buget de sute de mii lei, în timp ce două milioane de români trăiesc din pensii de sub 1000 lei. Dintre necăjiții de astăzi, numai cei care ajung la pușcărie beneficiază de trei mese pe zi, apă caldă etc. Jumătate din furturile de lemn au fost făcute cu acte legale. România de astăzi seamănă cu trupul unei căprioare răpuse de care trag hienele din toate părțile. Dintre facturile pe care le plătim lunar, numai una este trimisă de o firmă românească: cea de la asociația de locatari. În rest, Dumnezeu cu mila! Nici apa minerală nu am fost în stare să o îmbuteliem și să o vindem noi. Ce să mai zicem despre concubinajul grețos dintre polițiști, politicieni și interlopi sau de protocoalele staliniste dintre Justiție și SRI? Mai există vreo țară, în afară de România, în care să nu se facă un exigent control al averilor? Populează străzile sute de mii de locuitori care nu au muncit nici o zi, dar au vile, mașini luxoase și nu plătesc taxe și impozite? Țara lui Papură Vodă! Cred cu tărie că toate imbecilitățile și neroziile petrecute în postcomunist au o cauză comună: nesocotirea sentimentului patriotic. În Primul Război Mondial, câteva mii de cercetași din Muntenia și Oltenia au trecut cu riscuri majore linia frontului și au venit la Tecuci, pe linia de rezistență disperată, în timpul luptelor de la Mărășești, ca să dea o mână de ajutor. Mulți dintre ei au murit de gloanțe, de tifos, de foame. Soldații români din armata austro-ungară dezertau, ca să nu lupte împotriva fraților din regat. Cei  capturați erau  spânzurați imediat. Vinovați sunt și cei cca 60-65% dintre români care nu se duc la vot, lăsându-i pe mafioți să-și facă jocul. 

– Ce s-a petrecut cu poporul acesta străvechi de aţi ajuns a constata (şi de a ne incita şi pe noi la reflecţie) că „Nu ne mai recunoaştem. Ni s-au golănit ochii, ni s-a birjărit limba”? 

– Una dintre cele mai grave nenorociri care ne-a lovit după 1989 a fost stricarea limbii. Mai este limba noastră „o comoară în adâncuri înfundată?” Auzim peste tot o limbă păsărească, burdușită cu tot soiul de barbarisme englezești, turcești, țigănești etc. O biată limbă maltratată în școli, universități, Parlament, Guvern, mass-media, pe stradă etc. Se răsucesc în morminte cronicarii, marii scriitori, dascălii și bietul Ienăchiță Văcărescu, autorul tulburătorului testament: „Urmașilor mei Văcărești/ las vouă moștenire/ creșterea limbii românești/ și-a patriei cinstire/”. 

„Răul s-a malignizat aproape total” 

– Personal, cred că cel mai mare flagel al perioadei pe care o trăim este propagarea urii. Aforistic, ziceţi că „aproape toţi suntem vinovaţi de prosperitatea urii”. Cum a ajuns aici un neam recunoscut pentru toleranţa lui? Dar, mai ales, ce-i de făcut – dacă se mai poate face ceva? 

– Înainte de 1989, eram aproape toți uniți și porniți împotriva comunismului. După ce am intrat în noua democrație originală, fiecare om a pus ochii pe un partid. Și, indiferent de câte tâmpenii au fost capabili respectivii politicieni, i-au creditat necondiționat și cu patimă până astăzi. Simpatiile politice au dezbinat familii, prietenii vechi, rude etc. Iar politicienii și-au râs mulțumiți în barbă, au dat mâna, deseori, pe sub masă, cu adversarii, s-au îmbogățit într-un ritm neîntâlnit la alte popoare. Ce este de făcut acum? Greu de spus dacă se mai poate repara ceva. Și lui Vlad Țepeș i-ar fi peste mână, fiindcă răul s-a malignizat aproape total. Legislația este cumplită, stufoasă, incoerentă. Ne-ar putea veni în ajutor Napoleon I. El și-a ales o mână de experți și, din 30.000 de legi, a făcut doar nouă. Și în toate universitățile lumii se studiază Codul juridic al lui. Ne-ar trebui și nouă un guvern și un parlament de sacrificiu. Să taie în carne vie, să elimine toate privilegiile, să interzică deșănțatul clientelism. În Anglia, când se schimbă puterea, își pierd funcțiile doar 142 de oameni. Ceilalți sunt specialiști. Noi schimbăm și femeile de serviciu. De ce avem 500 de parlamentari, atâta timp cât deciziile politice le iau doar câțiva inși? Clientelismul înseamnă să pui pe brancardier să opereze pe creier. Iar când îi dai o funcție politică e și mai rău. De ce uităm că în situațiile grele numai meritrocația ne-a salvat? Am citit despre minunea petrecută în Singapore. În doi ani, dintr-un haos cumplit, s-a ajuns la cea mai sigură țară din zonă și apoi la o economie ultraperformantă. Ura dintre politicienii de orientare diferită a ajuns, prin anexarea unei părți a justiției, la situații de neimaginat. Sunt în stare să-și trimită după gratii adversarii numai pentru faptul că și-au uitat batista acasă. 

„La maturitate, a renăscut țăranul din mine” 

– Să revenim la lucruri mai plăcute! Ca, de pildă, la nuci (tot e sezonul lor). În ce punct se întâlnesc nucile cu literatura? 

– Una dintre legături este aceea că eu scriu, să zicem, literatură și mă relaxez ocupându-mă, uneori, de o mică livadă de nuci (40 de pomi). Și mai este ceva. Acum 40 de ani am citit undeva că nucile și alunele sunt alimente complete. Și de atunci le-am introdus într-o rețetă, adusă de pe malurile Tamisei, pe bază de grâu (din sac) fiert, hrișcă (sau orez), miere de albine, merișor. Și îmi este bine peste tot. Mai am și în spatele blocului o minusculă grădină (un bețiv mi-a spus că am probleme psihice, pentru că mă ocup de bălării) unde am: struguri fără semințe, mure fără ghimpi, goji, agrișe, zmeură altoită, coacăze, alune, trandafiri, zambile, lăcrămioare, clopoței. În fiecare dimineață fac 4-5 km marș forțat. Uneori, ajung mai repede acasă, pentru că mă aleargă câinii comunitari. În copilărie și la tinerețe am muncit atât de mult, încât ajunsesem să urăsc munca în agricultură. Ajuns la maturitate, a renăscut țăranul din mine și mă bucur foarte mult când văd cum răsare și crește din pământ ceva pus de mâna mea. Le ud, le stropesc, le pigulesc, le mângâi. Nici nu știu cum trece timpul. Aș sta acolo multă vreme, dar mă sună soția să mă întrebe dacă am de gând să dorm acolo. Cu nucii, legăturile mele sunt mai profunde. Nu știu dacă aforismele mele se vor mai auzi cândva pe undeva, dar nucii vor produce 400-450 de ani. Lucian Blaga visa o contopire cu pământul, care va străluci (deci și el) ca o stea. Eu mă agăț de nuci, ca un copil de poala mumii, cum zice poetul. Poate că unii dintre cei care se vor înfrupta din rodul lor vor zice: Dumnezeu să-l odihnească pe cel care i-a plantat! Și ar fi destulă răsplată. 

„Când e vorba de receptarea artei, omul trebuie sensibilizat, însetat” 

– Porniţi de la o constatare ce vă afectează direct („Când am început să scriu şi eu ceva mai bine, constat că nu mai citeşte nimeni nimic.”) pentru a atinge grava problemă a crizei lecturii: „Nu este suficient ca un popor să aibă scriitori. Ar mai trebui să-i şi citească, din când în când”. E limpede faptul că se citeşte mult mai puţin decât se scrie, că este preferată tableta cărţii pe hârtie… Să vă întreb despre cauze sau despre viitorul cărţii („În curând vom locui pe o planetă nedusă la biserică. Şi nici la bibliotecă.”)? 

– Prin 1990, criza lecturii a izbucnit cam peste tot mapamondul. Însă cele mai multe popoare s-au dezmeticit repede și au găsit soluții de redresare. M-a interesat acest fenomen, am studiat experiențele mai multor țări. Am scris, nu mai intrăm acum în prea multe detalii. Important e că peste tot se întreprind proceduri variate și eficiente. Noi am ridicat cota analfabetismului funcțional la aproape 50%. Conducerea Uniunii Scriitorilor inițiase acum 10-15 ani niște lecturi publice, dar a renunțat foarte repede la ele. Speranțele cele mai mari trebuie să vină de la școli, dar nu se întrevede niciun pericol în această direcție. Profesorii privesc acest necaz ca o fatalitate și au depus armele. Păcat! Primii mei elevi locuiau într-un sat unde interesul pentru învățătură era foarte scăzut. Părinții lor munceau foarte mult pentru câștiguri imediate. Foloseau, evident, și copiii de școală. Am văzut odată un grup de copii tolăniți pe iarbă în curtea școlii. Le-am aruncat o minge. Au refuzat-o. M-am speriat. Este ceva îngrozitor ca un copil să nu-și dorească mingea. Dar ei erau rupți de muncă. Am început cursurile, după o practică agricolă de două luni. Era primul meu an de învățământ. Le-am oferit câteva lecturi alese, pe fond muzical, cu lumânări aprinse. I-am câștigat total. După 50 de ani, am angajat un meșter să-mi zugrăvească apartamentul. S-a uitat mirat la mine. Nu-l mai cunoșteam. Mi-a recitat impecabil Cetatea Neamțului de G. Coșbuc. O știa de atunci. Când e vorba de receptarea artei, omul trebuie sensibilizat, însetat. Să vă relatez o întâmplare uluitoare. Se inaugura Teatrul de vară din Tecuci. Intrarea liberă, public de strânsură, în special copii tuciurii, îndopați cu manele. În program figura și un foarte îndrăgit interpret de canțonete. După prima și a doua melodie, fluierături prelungite. După a treia, liniște, iar la sfârșitul recitalului ropote de aplauze. Orice comentariu este de prisos. Trebuie să insistăm toți: școala, familia, mass-media, instituțiile de cultură. Materie primă avem. Este nevoie de pasiune și perseverență. Am gândit structura Festivalului Internațional al Aforismului de la Tecuci, încă de la prima ediție (acum suntem la a patra), având ca obiectiv principal atragerea elevilor spre lectură. Cei 50-60 de scriitori veniți din diferite orașe și meridiane au mers, în prima zi, în diferite școli unde elevii, îndrumați de profesori, au vorbit despre aforisme: le-au selectat, le-au grupat, le-au comentat, au realizat desene după ele. Extaziat de creativitatea lor, scriitorul libanez Naji Naaman, Președintele de Onoare al Festivalului, a scos o cărţulie cu textele și desenele copiilor, în condiții grafice deosebite, în șase limbi, 3000 de exemplare și a difuzat-o în multe țări. Deci se poate. 

„Adevăratele premii sunt cele zămislite de timp” 

– Facem ce facem şi ajungem la chestiuni grave, cum ar fi premiile literare şi acordarea lor. „După festivitatea de premiere, unii scriitori trebuie să spună mulţumesc; alţii – bogdaproste.” Chiar aşa? 

– Nu se putea să nu caricaturizăm și acest capitol al culturii: instituția premiilor. Este o inflație exagerată care accentuează confuzia valorilor. La sfârșitul clasei a II-a, o nepoțică a luat premiu. Ca să o necăjesc puțin, am întrebat-o dacă au primit distincție toți colegii. Mi-a răspuns foarte mirată că doi au rămas fără diplome și cărți. Ca să aibă greutate, premiile trebuie să fie cât mai puține și să fie acordate de jurii competente, exigente și obiective. Altfel, răspândim iluzii deșarte. Sunt profund emoționat și încântat când văd cum cei din conducerea Uniunii (și a revistei fanion) așteaptă disciplinați la rând să-și ridice, prin rotație, premiile acordate de colegii lor. Domniile lor uită că adevăratele premii sunt cele zămislite de timp. Scuze, mă autocitez, cu neobrăzare: Un singur poet român nu a primit niciun premiu în viața lui. Se numește M. Eminescu. 

– Apropo de actul critic: „Unii critici de artă scriu despre confraţii lor cu voluptatea celor care zgârie limuzinele de lux din parcare”.  De câte ori v-a fost zgâriată maşina? 

– Criticii literari exigenți nu se bucură de popularitate, dar sunt necesari. În calitatea lor de cititori profesioniști îi ajută pe lectorii obișnuiți să depisteze și să decodeze creațiile valoroase. Ei sunt ca hienele care curăță terenul de mortăciuni. Personal, am avut parte de aprecieri suspect de laudative, venite din țară, dar și din afară. Nu-i cunosc personal pe autorii lor, deci nu pot fi suspectați decât de o politețe excesivă. Un singur critic important m-a luat în seamă și mi-a făcut câteva observații pertinente care mi-au prins bine. Altele mi-au provocat nedumeriri. În aforism, spune domnia lui, nu trebuie să existe cuvinte cu sens figurat. De ce? 

Am scris cândva un grupaj de poezele pe care le-am trimis, cu pseudonim, la Poșta redacției de la „România literară” și de la „Convorbiri literare”. În ambele locuri mi s-a cerut poza, ca să fie publicate. Când a dat de ele, criticul amintit a spus că sunt catastrofale. Nu poți să faci nimic în gustul omului. Dumnealui a scris și o istorie literară din care lipsesc: D.R. Popescu, Ileana Vulpescu, Octavian Paler ş.a., dar nu și-a uitat anonimii colegi de prin revistele de pe unde a lucrat. 

Pentru mine examenul major este cel din fața cititorilor. Suport greu eticheta de scriitor. Mă simt, uneori, ca omul care trăgea, pe vremuri, cortina în sălile de spectacole din provincie. Și el era pe scenă lângă interpreți, dar aveau misiuni diferite. Despre zicerile mele accept să se spună orice, dar sufăr când cei din conducerea USR și unii dintre redactorii-șefi ai revistelor arondate afirmă că aforismul românesc contemporan nu există. Cum vine treaba asta? Poate fi culpabilizată o specie literară? S-a mai întâmplat așa ceva pe undeva în lume? Sunt și eu Stan Pățitul. După ce m-a amânat câțiva ani, o editură mi-a comunicat că dumnealor nu publică aforisme ale autorilor în viață. O altă editură avea un anunț la intrare: Nu publicăm aforisme. După ce a aflat scopul vizitei mele, redactorul-șef al unei mari edituri a chemat un gardian să mă ajute să cobor scările. M-am dus cu un pachet de cărți apărute în Franța la librăria unei mari edituri. Nu mi le-a primit. Mulți dintre acei care fac alergii când aud de această creație nu știu că numai în ultimii zece ani au apărut, peste hotare, foarte serioase antologii ale aforismului românesc realizate de străini. Este vorba despre Italia și Serbia. Alți autori au publicat în multe țări și au primit premii prestigioase. Aforistul și dramaturgul Valeriu Butulescu a fost tradus în 55 de țări. 

– Sunteţi la vârsta bilanţului. Scriaţi recent aşa: „Dumnezeu nu mi-a dat niciodată cât i-am cerut. Mi-a dat însă altceva cu vârf și îndesat”. Ce ar mai trebui pe deasupra (cireaşa de pe tort, cum ar veni!)? 

– E bine ca omul, pe lângă celelalte daruri și haruri, să aibă și un dram de noroc. Se tot spune că cei care s-au scufundat cu Titanicul erau sănătoși, bogați, dar le-a lipsit norocul. Eu scriam aforisme și mă publica un ziar din Galați. Am mai spus acest lucru, dar a fost evenimentul care mi-a schimbat destinul. A venit la Tecuci, în vara anului 1983, poetul Adrian Păunescu cu faimosul lui Cenaclu Flacăra. Peste tot le cerea gazdelor să-i pună pe masă câte ceva din creațiile băștinașilor. A ales cele două pagini ale mele, mi-a făcut rubrică săptămânală în revista lui, care avea un tiraj de 600.000 de exemplare. De acolo le lua I. Ghițulescu și le citea dimineața la Radio, iar legendarul Paul Grigoriu le comenta, pe unele dintre ele. Toate acestea au făcut ca tirajul primei mele cărți, Surâsuri migdalate, să fie de 100.000 de volume. S-au mai petrecut și alte minuni, unele mai gogonate, dar mă opresc aici. Pentru că uneori au contat întâmplarea, norocul, nu meritele mele. 

– „Aforismul ar trebui să fie statuia unui gând.” Cât de greu se şlefuieşte o astfel de statuie, domnule Vasile Ghica? 

– Nu dau sfaturi, nu cred în rețete infailibile, generatoare de succes garantat. Știu că perseverența și încrâncenarea la masa de scris sunt esențialele mele calități. Și de ani buni autocenzura. Scriu ceva și revin de zeci de ori asupra textelor, înainte de a le încredința tiparului. Deși scriu aproape zilnic, la sfârșitul anului nu rețin mai mult de 4-5 pagini. 

– Ce trebuie să aibă în plus un scriitor de aforisme faţă de unul de proză/poezie? 

– Poeții și prozatorii valoroși au destule calități. Unii se mișcă foarte bine și pe terenul aforismului. Alții nu reușesc să-și esențializeze gândurile. În aforism se simte imediat dacă există un cuvânt în plus sau în minus ori dacă topica nu accentuează corect mesajul. Ideal este să fie și puțin umor. Să nu uităm dramul de inefabil, pe care, dacă încerci să-l decodezi, îl strici. 

– Dar stropul, picătura de maliţiozitate din multe dintre aforismele domniei voastre are vreo legătură cu un produs culinar mai acrişor? Să vă amintesc: În Moldova, la Tecuci, / faci borş, nene, nu te-ncurci! 

–  Tecuciul este prezent în multe ziceri simpatice! Să vă spun şi eu una: –  Un’ te duci/ – La Tecuci./ – Ce să faci?/ – Cozonaci! Iar distinsul poet ieșean Mihai Ursachi și-a  concentrat filosofia puținului în enunțul: Un om din Tecuci avea un motor, dar nu i-a folosit la nimic. În schimb, unii pezevenchi de prin televiziuni, crezând că au umor, aruncă vorbele: Parc-ai fi de le Tecuci! Asta până când ne va sări… muștarul – căci şi prin muştar suntem celebri! 

– În fine, închei, nu înainte de a vă mulţumi pentru amabilitatea acestui taifas cu accente dramatice, exprimându-mi totodată speranţa că nu v-aţi simţit ca în avion! Pentru ca cititorii noştri să înţeleagă despre ce vorbesc, vă citez: „În redacţiile unor reviste literare e ca în avion. Unul conduce, iar celorlalţi le este greaţă”.