La prima vedere, când am primit noua sa alcătuire livrescă „Răsărit în amurg” (Editura Armonii culturale, Roman, 2023) am crezut că e vorba de un nou roman, de o nouă abordare narativă, dar mi-am dat seama repede că nu este decât o nouă versiune a aceleiași cărți, citită și comentată de noi cu ceva timp în urmă. Sigur, e vorba de o versiune adăugită și completată cu câteva din recomandările ce i s-au făcut la lectura ediției princeps.
O nouă carte? Nu, o nouă ediție și lucrul acesta trebuia menționat în titlu și în caseta tehnică a lucrării. Probabil autoarea și-a propus să evite eventualele reproșuri din partea cititorilor vechii ediții, dar prin schimbarea titlului și-a anulat exact posibilitatea unei explicații. Din păcate, n-am mai găsit în babilonica mea bibliotecă prima ediție pentru o eventuală comparație, dar și construcția lucrării și spațiul circumscris, și personajele (sigur mai bine tipizate, dar sunt aceleași din prima versiune), totul este o continuare (evident, cu alte mijloace și posibilități) a celei anterioare.
Ce s-ar putea spune despre noua lectură propusă de Eleonora Stamate?
– În primul rând remarcăm dispoziția autoarei a fi receptivă la eventualele critici. Perfect nu e nimeni iar Cel perfect cu adevărat nu-și are sălașul printre pământeni. La dispoziția omului nu este decât tentația perfecțiunii, dorința de a urca treaptă cu treaptă Cogaionul valorilor și cum să nu mă bucur că am putut constata acest fapt și la doamna Stamate? E un semn de perfecționism, de tentație a împlinirii.
– În al doilea rând, am constatat, mai evident decât în ediția anterioară, o aplecare a autoarei către eseu, ceea ce nu este nici pe departe o meteahnă sau defect ci, dimpotrivă, are menirea de a conferi partiturii narative consistență, substanță, temei. Prima diviziune a cărții, bunăoară, poate fi detașat de restul textului și propus ca lectură independentă. Dar aici sunt multe lucruri de îndreptat. Preferința autoarei pentru sintagme și pentru asocieri aleatorii de cuvinte trebuie să vizeze ceva, o idee, un sens, o direcție, ba chiar se poate metamorfoza într-o metaforă. Pentru asta însă asocierile nu trebuie să fie întâmplătoare, aleatorii în ideea că astfel vor șoca. Sintagme precum zidurile baroce ale sinelui, șoapte triunghiulare, pajiști sonore, amfore astrale nu spun nimic și nu fericesc textul, dimpotrivă îl îneacă, îi imprimă niște nedorite poticniri de receptare.
Și Eminescu metaforizează, dar o face în scopul de a conferi partiturii lirice o anumită adâncime metafizică – „Braț molatic ca gândirea unui împărat poet” sau „Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie”, sau „E apus de zeitate și-asfințire de idei”.
A trece de la concepte la propoziții e un semn de adevărată maturitate scriitoricească și aștept momentul acesta.
Sfaturi nu mai dau pentru că vreau ca actuala ediție, sensibil îmbunătățită, să rămână definitivă. E de ajuns dacă va ține cont de cele opt sfaturi indicate de prefațatorul Petru Isachi. O singură sugestie aș îndrăzni: încercați să treceți prin Buzura și prin Breban și nu veți mai avea nevoie de niciun sfat.
Ionel Necula
