1. M-am întrebat deseori, și încă n-am aflat, care vor fi fost rațiunile suficiente pe baza cărora Vasile Alecsandri a conchis că românul s-a născut poet. Și de ce n-a prelungit această idee și asupra genului narativ? Nu auzim rostindu-se la fiecare colț de stradă că viața mea e un roman – încă nescris din lipsă de timp?
Ori, dac-ar fi așa, dar nu este, dacă doar timpul ar fi necesar pentru scrierea unui roman înseamnă că absența lui, invocată de cei mai mulți pretinși prozatori potențiali, este o adevărată binecuvântare pentru bieții cititori, care, altfel, s-ar vedea agresați de atâția romancieri cât nu are niciuna din națiunile mapamondului.
Romanul este o scriere elaborată, care reclamă într-adevăr timp, uneori ani de zile, dar nu doar timpul este necesar pentru scrierea lui. Scrierea unui roman reclamă o adăstare îndelungată la masa de scris, dar și cunoaștere, cultură, reclamă o trecere masivă prin bibliografia genului și o înțelegere imperativă a faptului că nu oricine poate deveni un Proust sau o Herta Müller. Sigur că se poate gândi și altfel, dar asta ar însemna că nu s-a înțeles nimic din experimentul nerod al literaturii de penitenciar – momentul cel mai penibil din toată istoria culturii românești, când ne-am umplut de rușine și de ridicol.
Ar mai fi ceva: mulți scriitori care au performat într-un anumit gen literar, au înregistrat recunoașteri și comentarii favorabile, s-au considerat la fel de virtuoși și pentru alte genuri literare, ceea ce înseamnă o vanitate și o eroare a ego-lui înfumurat. Cine și-l poate imagina pe Caragiale sau pe Sadoveanu ca poeți sau pe Ion Pilat ca romancier? Există, într-adevăr ideea de scriitor total, dar ea nu este la îndemâna tuturor celor ce obișnuiesc să stea aplecați asupra colii de scris. E bine ca un scriitor să-și găsească genul literar care i se potrivește și în care își poate maximiza oportunitățile.
Am mai inserat astfel de considerații și altădată și faptul că am revenit asupra lor se datorează constatării că reflecțiile noastre n-au rămas fără urmări. D-na Stamate, bunăoară, a intrat în lumea literară ca poetă și recunosc că nu m-a fascinat din această ipostază lirică, dar opinia mea nu contează, câtă vreme știu că au fost critici care s-au pronunțat pozitiv și i-au comentat favorabil plachetele de versuri.
I-am citit însă cu atenție toate cele patru cărți de proză, romane, cum le numește autoarea și am rămas dezamăgit. Mi-am reprimat cu bună știință tentația unei atitudini binevoitoare de complezență, care n-ar fi fost adevărate și nici autoarei nu i-ar fi fost de vreun folos. Știu că într-unul din comentarii i-am recomandat să treacă prin proza lui Buzura și Breban și-mi dau seama că am făcut deja o gafă. Autoarea mi-a încredințat lucrările ca să mă pronunț asupra lor, nu să-i recomand ce să citească. Din delicatețe, nu mi-a reproșat nimic, dar dacă ar fi făcut-o, i-aș fi dat dreptate. Un lucru însă e sigur, dacă mi-ar fi urmat sfatul, proza d-niei sale ar fi arătat cu totul altfel.
Am descoperit însă în textele sale abilități evidente pentru alte specii literare în care ar putea să înregistreze aprecieri evidente – cea a poemului în proză, mai puțin practicat în vremea din urmă. Privit din această perspectivă, propunerea noastră poate fi suspectată de caducitate și anacronism, dar nimic nu justifică repudierea lui. Ne dăm în vânt după experiențe lirice noi (bunul meu prieten, Emil Dinga, într-un volum din 2022 experimentează nu mai puțin de 12 scheme poetice), dar pierdem din vedere ceea ce s-a sedimentat ca mirific și-a edulcorat din totdeauna degustătorii de poezie.
Ori, proza d-nei Stamate conține atâtea texte lirice că decupate de pe unde-au fost risipite, dezvoltate și structurate pe o idee pot căpăta autonomie și puse în circulație independent ca veritabile poeme în proză. E o constatare pe care am subliniat-o în toate comentariile mele.
Cum să nu mă bucur că autoarea mi-a receptat ideea și, iată, acum ne propune două volume de poeme în proză! Departe de a fi considerat ca vetust și perimat poemul în proză își păstrează necompromisă prospețimea și poate fi lecturat cu aceeași încântare de cititorii lumii moderne. Ultima zvâcnire a acestui gen de nestemate lirice în cultura românească este ediția poliglotă întocmită de Nicoleta Călina Presură a poemelor în proză scrise la începutul veacului trecut de Ștefan Petică, traduse în cinci limbi și publicată la Editura Aius din Craiova în 2014. Nu mai insistăm asupra acestei ediții, despre care am scris la vremea respectivă, subliniem doar că poetul tecucean face din orice idee stare subiectivă sau gând fugar un pretext demn de a fi dispus într-un poem în proză.
Este exact ceea ce face și Eleonora Stamate în cele două plachete cu poeme în proză, pe care a avut bunăvoința să mi le pună la dispoziție.
O singură idee aș dori să mai inserez în aceste rânduri marginale. Poemul în proză pendulează între aforism (atunci când dimensiunea lui se reduce la o formulare restrânsă) și eseu (atunci când capătă o anumită dezvoltare). Redus la o singură propoziție devine poem într-un vers, specialitate a d-lui Oancă Costică și nu-i bine.
Stamate Eleonora reabilitează, așadar, o specie literară în mare parte ignorată. Multe din textele propuse reclamă o coafare minuțioasă, dar ideea e binevenită și dac-ar fi să-mi duc ideea până la capăt aș sugera chiar organizarea unui Festival național al poemului în proză. Citesc poemele în proză scrise de Baudelaire și traduse de Al. T. Stamatiad și rămân sedus de frumusețea lor. De câte ori le citesc mă conving că acest gen liric trebuie grabnic reabilitat și oricine se încumetă în această ispravă poate conta pe adeziunea mea.
2. Revin acum la ideea din titlu. Probabil că spun o banalitate, dar trebuie să precizez că un poem în proză este o poezie cu ritmicitate suspendată, este un aforism cu o mai generoasă respirație și mai bine metaforizat.
N-aș putea explica din ce cauză genul acesta, mai cu seamă în ultima vreme, este ocolit de scriitori. Probabil implică o dificultate pentru care mulți nu se consideră îndeajuns de pregătiți să-l afronteze, ceea ce este de înțeles.
În comentariile mele la volumele epice ale Eleonorei Stamate am subliniat de fiecare dată că poemul în proză este genul literar care i se potrivește cel mai bine și mă bucur c-a ajuns și domnia sa la această concluzie. Cele două plachete de poeme în proză – Dor rotund și Nebănuitele reverberații – ambele apărute în 2021 la Editura Papirus Media din Roman, ambele recomandate de Uniunea Ziariștilor din România, filiala Filip Brunea Fox Roman și de Societatea Culturală Clepsidra din Roman, nu doar că îmbogățesc bibliografia scriitoarei, dar o și legitimează pentru acest gen de scrieri, ca stegar în tentația de a reabilita această specie literară, pe nedrept ignorată.
A sesizat bine Petre Isachi, în rândurile care prefațează volumul Dor rotund, ca și alte creații semnate de E.S. poemele sale în proză reprezintă o aventură a Eu-lui, care se pune, se opune și se compune, trece din teză în antiteză și se combină în sinteză și ilustrează întreaga desfășurare a lumii. Acum înțeleg de ce Petre Isachi, în comentariul său prefațatoriu la volumele d-nei E.S. face apel la Poetica lui Aristotel. Bibliografia problemei la noi este așa de sărăcăcioasă că nu oferă nici pe departe datele trebuincioase și nu ajută un comentariu pe această temă. Nu știu ca cineva dintre numeroșii noștri doctori en litre să fi ales ca temă de cercetare această temă.
Adesea cochetează cu transcendentul, cu Cerul, cu lutul de sub tălpi și până la urmă cu moartea. Ca o pată de cafea singurătatea numără visele celor adormiți și se-ntreabă: Rândul meu când va veni? Tu știi?… (Mirare 1).
Într-o sincronie deplină cu muzica și pictura, regăsim în poemele d-nei Stamate toată galeria marilor compozitori, de la Chopin la Rahmaninov și de la Picasso la Dali.
Până la urmă, toate poemele în proză inserate de poetă în cele două plachete, sunt niște mărturii subiective, stări de spirit, gingășii baroce și tristeți silfide, Toamna din sufletul meu silabisește cuvinte de dor la ușa ecoului trecător… Lumea despletită ascultă vântul ce se îngână cu lutul… el tresare precum pielea statuii din grădina Edenului (Constatare…).
De multe ori, cum a observat și Petre Isachi în prefața sa, autoarea sincronizează poezia cu religia, invocă semnele transcedentului, pe care le descoperă peste tot, chiar și în planul imanenței, al omenescului, al lumii sublunare. Chiar spune undeva că până și Cearcănele lui Dumnnezeu s-au cuibărit în ferestrele sătule de agonie (Peste noapte).
Una peste alta putem conchide, ceea ce noi am intuit de multă vreme, că poeta și-a găsit adevărata vocație, că poemul în proză i se potrivește cel mai bine și n-ar fi rău să caute și să impună forme și evenimente mai dinamice pentru optimizarea acestei specii literare intrată pe nedrept într-un con de umbră.
3. Ce ar mai fi de spus despre poemele în proză ale d-nei Stamate?
– Că cele mai multe urmează tipicul obișnuit și pornesc de la o observație, de la o idee fulgurantă, de la o întâmplare de multe ori banală și plată, de la un fapt oniric sau de la o gavotă executată la clavir, dar care se rostogolesc prin pulberea de aur a stilisticii, se înnobilează și capătă dreptul de a figura în constelația rafinată a poemelor în proză. Este rețeta frecvent utilizată de Ștefan Petică, poetul suav ce se înfiora de magia nopții de mai, sau de Baudelaire, care se lăsa sedus de o iluzie onirică.
– Că dimensiunea unui poem în proză variază în funcție de motivul care l-a generat, i-a oferit consistență, conținut și substanță lirică. El sfârșește acolo unde sfârșește pretextul din care s-a întrupat.
– Că nu orice sintagmă are valoare metaforică și nu toate construcțiile lexicale focalizează o funcție revelatorie; că sintagme precum clopote de rouă, semințe de gheață, poeme piramidale sau tristeți diagonale par de departe forțate, adipoase și mai mult plasticizante decât revelatorii – dac-ar fi să folosim distincția lui Blaga.
Bineînțeles că aceste mici observații nu scad valoarea ultimelor creații ale autoarei și chiar cred că vor constitui un moment de referință în evoluția sa lirică.
Ionel Necula
