Revoltați de abuzurile autorităților, care forțau populația să renunţe la proprietăţile pe care le aveau, să dea cote tot mai mari de cereale şi animale, să presteze tot felul de corvezi (camuflate sub denumirea de muncă voluntară) pe șantierele diferitelor obiective economice, mai mulți elevi de la Liceul „D.A. Sturdza” Tecuci s-au constituit într-o organizație subversivă. Ei credeau, așa cum avea să declare Gheorghe (Ghiță) Diaconiță în 1997, că opunerea față de puterea comunistă va reuși să stăvilească pecinginea roșie care se năpustise asupra poporului român. Totuși, realitatea avea să le demonstreze contrariul.
Era o perioadă în care, datorită ideologiei comuniste intolerante, întreaga viață a României era împărțită între trecutul reprezentat de „regimul burghezo-moșieresc” și „viața nouă”, care urma să se realizeze prin eliminarea și distrugerea acestui trecut.
Martor al acelor vremuri, Alexandru Moldovanu povestește: „Noi am copilărit în plin război, între ultimatumuri, refugii repetate, bombardamente și treceri ale frontului. Primele 3-4 clase de gimnaziu le-am făcut în anii de secetă, foamete și jaf rusesc generalizat. Am fost niște copii flămânzi, flămânzi ani întregi, și speriați de veșnica spaimă a părinților noștri: «Ne prind rușii, să ne ducă în Siberia!» sau «Ne prind comuniștii, o să ne ducă în Bărăgan!»”.
Gheorghe Pamfil a prezentat și el „acele evenimente specifice perioadei 1948-1949 care ne-au cutremurat, învăluindu-ne în incertitudini, teamă și dezamăgire, când aproape zilnic mașina miliției poposea la intrarea din fața liceului, lăsând unele clase mai sărace cu 2-3 elevi.
Întregul liceu cunoștea o perioadă de arestări masive, pentru vina de a se fi înfiripat un dialog într-o excursie între elevii tecuceni și alții străini, ocazional întâlniți, tot în excursie și care uzaseră de dreptul la opinie. Așa au plecat și din generația noastră Nuți Mihail, Iordache Diaconiță, dar și zeci de elevi mai mari, cazul acestora făcându-se să ne fie teamă a intra pe poarta liceului și completând o pagină tristă în cartea copilăriei noastre”.
Ștefan Andronache a menționat că cei 24 de elevi arestați și condamnați la pedepse cuprinse între 1 și 5 ani, făceau parte dintr-un grup instruit să participe la lupta anticomunistă organizată în Munții Vrancei.
Doctorul Dan Mihăilescu, în relatarea despre promoțiile care au absolvit Liceul „D.A. Sturdza”, arăta că generația anilor 50 „s-a diminuat prin arestarea unui efectiv numeros de elevi”.
Gheorghe Miron, într-un studiu referitor la rezistența armată anticomunistă din Vrancea, leagă grupul de elevi anticomuniști din Tecuci de activitatea Grupului de rezistență Ion Paragină, care a activat în zona Vrancei (subzona Panciu) în anii 1948-1949. Autorul susține că Paragină Cristea s-a ocupat în mod special de constituirea unor grupuri anticomuniste între elevii de liceu din Panciu, Focșani și Tecuci, care să se implice în lupta anticomunistă. În august 1949, mai mulți membri ai grupului s-ar fi întâlnit cu grupul de elevi de la Liceul „Ioan Slavici” din Panciu, precum și cu alți elevi din clasele terminale din Tecuci și Focșani, printre care Gelu Popovici și Gicu Paragină, nepoți ai lui Ion Paragină. În noaptea de 18/19 octombrie 1949, grupul a fost arestat. Au fost efectuate arestări și în rândul liceenilor anticomuniști aflați în legătură cu grupul Paragină. După un an de anchetă, la 17 octombrie 1950, membrii grupului Paragină au fost trimiși în fața tribunalului Militar. Procesul s-a desfășurat la Galați. Printre cele 65 de persoane judecate s-au aflat și 25 de elevi de la liceele din Panciu, Focșani și Tecuci (printre ei Ambrozie Mihai, Gogu Manea, Nicușor Butnaru, Popoiu Neculai). Elevii din lotul Paragină au fost trimişi la Canalul Dunăre – Marea Neagră, iar după închiderea acestuia la Aiud.
Doctorul Dragoș Popovici, din Slobozia, fiul lui Gheorghe Popovici, relata, într-o postare pe site-ul ioncoja.ro: „Primul pe monumentul Eroilor Anticomuniști din Parcul Catedralei [Parcul „Alexandru Ioan Cuza”, ad. n.] din centrul orașului Tecuci este tatăl meu, ing. Gheorghe Popovici, născut în 1931. Începând din 1948 până la arestarea din 28-29 noiembrie 1949, a fost șeful Grupului F.D.C. 50 Tecuci [Frățiile de Cruce, ad. n.]. Odată cu el, au fost arestați încă 23 de elevi, colegi de la Liceul „Dimitrie Sturdza” din Tecuci. Mama tatălui meu, născută Paragină, Irina Paragină, este sora fraților Ionel, Costache si Cristea Paragină. Bunicul meu, Ștefan Mihail Popovici, originar din Matca, a fost șeful catedrei de desen tehnic de la Școala de Pilotaj și Bombardament Tecuci”.
De la Nicolas Valentin Vartan aflăm că Popovici Gheorghe a inițiat în 1948 un grup de rezistență anticomunistă la Tecuci, format din elevi de la Liceul „Dimitrie A. Sturdza”. Acest grup ar fi fost continuatorul grupului Tacu (al cărui fiu a murit în condiții suspecte în 1986) și era afiliat la Rezistența Armată Anticomunistă din munții Vrancei, inițiată și condusă de frații Ionel și Cristea Paragină din Crucea de Sus-Panciu.
Viorel Burlacu arată faptul că grupul elevilor din Tecuci purta numele „Siretul”, iar odată reținuți aceștia aveau să facă cunoștință cu metodele staliniste de anchetă ale securității din Tecuci și cu regimul criminal din închisoarea de exterminare de la Galați.
Din aceste relatări se observă unele discrepanțe în ceea ce privește denumirea organizației subversive constituite de elevii de la Liceul „Dimitrie A. Sturdza” Tecuci: organizație afiliată Grupului de rezistență Ion Paragină, membri ai Frăției de Cruce sau ai organizației „Siretul”.
În fișele matricole penale, fotocopiate din arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor (A.N.P.) și postate pe site-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (I.I.C.C.M.E.R.), ale unora dintre elevii anticomuniști din Tecuci, arestați în noiembrie 1949, la rubrica apartenență politică a fost consemnată Frăția de Cruce (Călimănescu Gheorghe, Iolu Alexandru, Daniș Ionel). De reținut faptul că Frăția de Cruce era organizația de tineret a Mișcării Legionare.
Pe de altă parte, unii dintre participanții la acele evenimente susțin că organizația anticomunistă a elevilor din Tecuci purta numele „Siretul”. Spre exemplu, pe 20 februarie 1997, la închisoarea din Galați, cu prilejul filmărilor la un episod din „Memorialul durerii”, Gheorghe Popovici a menționat faptul că după arestarea grupului Paragină au fost arestați și elevii de la Liceul „D.A. Sturdza” Tecuci, precizând că: „Noi suntem reprezentanții, câți mai trăim, ai grupului Tecuci, ai organizației subversive Siretul, care a fost organizația noastră, făcută de noi. Am fost dintr-o singură clasă arestați, într-o noapte, 11 și pe urmă am fost făcuți 24 și au rămas pe afară încă pe atâția care au scăpat”.
La rândul său, Gheorghe Diaconiță, întrebat de Viorel Burlacu în timpul unui interviu realizat în 1997, despre constituirea grupului „Siretul”, a spus: „Un număr de elevi, din ultima clasă de liceu, atunci când ne-au arestat, constituiți în această organizație, am căutat să stăvilim, oarecum, această pecingine roșie care se năpustea, se rostogolea, asupra poporului român”.
Totuși, câțiva ani mai târziu, Gheorghe Diaconiță avea să susțină că organizația se numea „Șoimii Siretului”. Astfel, în 2001, după descoperirea scheletelor umane în clădirea care a adăpostit sediul Securității din str. 13 Septembrie, posibil ale celor care au murit în urma torturilor, președintele A.F.D.P.R. Tecuci a declarat că, la momentul arestării sale, „făceam parte dintr-un grup, «Șoimii Siretului». Nucleul era în Munții Vrancei și cei din grupă aveau legături cu străinii”.
Menționăm că, în același timp cu elevii de la Liceul „D.A. Sturdza”, au fost arestați și elevi de la Liceul Comercial. Cicerone Ionițoiu, în lucrarea „Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși. Dicționar”, menționează pe Onica Gheorghe și Ioniță. Un destin tragic l-a avut și elevul Drăgoi Gheorghe. Arestat în 1948, el și-a găsit sfârșitul doi ani mai târziu în lagărul de la Poarta Albă.
Liderul elevilor anticomuniști de la Liceul „D.A. Sturdza” era Popovici Gheorghe. Acesta locuia în Tecuci, pe strada Vasile Alecsandri, și a fost arestat la 29 noiembrie 1949. A fost torturat la Securitatea Galați și condamnat în 1950, la 8 ani de închisoare de Tribunalul Militar Constanța, care fusese deplasat la Galați, pentru că ar fi încercat să pună bazele unei organizații „subversive” împotriva regimului comunist. A fost încarcerat la Galați, Jilava, Peninsula și Gherla. În 1959 a fost arestat a doua oară. Persecuțiile au continuat și după eliberare. A fost exmatriculat din 4 facultăți, iar casa pe care o avea în Tecuci a fost demolată în 1978, împreună cu alte 5-6, pentru simplul motiv că în acea zonă locuiau foști militari sau funcționari ai fostului regim. În cele din urmă, a reușit să absolve cursurile Facultății de Agronomie și să lucreze ca inginer agronom la C.A.P. Slobozia Veche. A fost obligat să se pensioneze în 1985, la vârsta de 54 de ani. Șicanele împotriva familiei sale au fost permanente. Fiul său, Dragoș Popovici, a fost martor la venirile dese în casa lor din Slobozia a colonelului Iordache, atât înainte, cât și după evenimentele din 1989. Pintilie Iacob îl aprecia pe Gheorghe Popovici întrucât a avut voinţa şi energia să urmeze cursuri universitare, deși a făcut de două ori închisoare.
Referitor la cele petrecute în acele vremuri, într-un interviu acordat lui Viorel Burlacu și difuzat la postul Diplomatic Focșani în 1997, Ghiță Diaconiță a spus că pe 29 noiembrie 1949 au fost duși în beciul securității din Tecuci un număr mare de elevi de la Liceul „Calistrat Hogaș” Tecuci, iar după anchetă cei reținuți au fost încarcerați la Penitenciarul Tecuci.
Printre cei arestați s-au aflat: din clasele a IX-a – Stănescu Eugeniu, Vornicescu Ion, Chiricuță Gheorghe, Daniș Ionel, Diaconiță Iordache; clasele a X-a – Armencea Gheorghe, Coman Ionel, Popa Clement Ioan; clasele a XI-a – Popovici Gheorghe (Gelu) – șeful grupului, Marin Florin Nicolae – șeful clasei, Diaconiță Gheorghe (Ghiță), Chelu Florin, Popa Mihail, Călimănescu Gheorghe, Iolu Alexandru, Chițu Nicolae, Constantinescu Gheorghe, Alexandru Ion, Feru Aurel, Huruianu Nicolae, Popa Costache și Ștefăniță Gheorghe. Peste câțiva ani aveau să fie arestați Dumitriu Romulus, Savitescu Mihail și Țimbolschi Ion.
În închisoarea din Tecuci, deținuții au fost ținuți „în niște sicrie, în camere fără lumină, de lățimea cât întinzi mâna, de înălțimea cât întinzi mâna și lungimea de 1,80 metri”.
Despre condițiile de detenție din închisoarea de la Tecuci, Gheorghe Diaconiță a relatat în anul 2001: „M-au ținut 30 de zile într-o celulă de 70 de centimetri pătrați și înaltă de maximum doi metri. Nu puteam să stau decât în picioare, iar din tavan curgea mereu apa. Când adormeam câteva minute, eram trezit de țipetele de durere ale celorlalți deținuți, care își primeau regulat porția de bătaie, sau de securiștii care mă duceau în camera de anchetă. Eram anchetat în fiecare noapte de un locotenent, Lucian, care după ce mă bătea îmi lăsa într-un sertar la vedere, dar și la îndemână un pistol cu cartușe. Am rezistat tentației…”.
De altfel, în 1955, într-o cameră de 47,50 metri pătrați la penitenciarul din Tecuci, erau încarcerați 98 deținuți. Nu exista medic și nu era amenajată o infirmerie, iar deținuții cu boli contagioase sau sociale nu erau internați sau izolați de restul deținuților (situație care se aplica și celor 16 deținuți bolnavi de sifilis).
Precizăm că prin Decizia nr. 57286 din 4 decembrie 1945, închisoarea de la Tecuci a fost destinată celor care primeau pedepse corecţionale de până la 6 luni, iar în perioada 1948-1955 a funcționat ca penitenciar de categoria a IV-a.
În 2001, la sfârșitul lunii mai, în beciul clădirii de pe strada 13 Septembrie, care a adăpostit sediul Securității Tecuci, au fost descoperite mai multe oase umane, posibil aparținând celor care au murit în urma torturilor. Cu câțiva ani înainte, în curtea alăturată, unde se afla fostul garaj al Securității, se pare că au fost găsite alte oase îngropate, însă nu au fost raportate la momentul respectiv.
Un femur, două tibii și alte câteva oase au fost trimise la secția de Medicină Legală a Spitalului din Tecuci. Aceste oseminte au fost studiate și de medicul legist din Galați. Acesta a susținut că oasele au o vechime de peste 50 de ani, însă nu a putut preciza dacă provin de la un singur cadavru sau de la mai mulți. Ulterior, oasele descoperite au fost expediate la Institutul de Medicină Legală din Iași pentru a fi supuse unor analize detaliate, dar până în prezent nu au fost comunicate rezultatele.
La data de 11 februarie 1950, elevii arestați la Tecuci au fost transferați la penitenciarul din Galați. Prin Decizia nr. 57286, din 4 decembrie 1945, închisoarea de la Galați era destinată celor care primeau pedepse corecţionale de la 2 la 12 ani, iar în perioada 1948-1955 a funcționat ca penitenciar „închis”, de categoria a II-a, destinat deținuților cu un grad ridicat de periculozitate. Aceasta era considerată o închisoare de exterminare, unde aveau loc numeroase execuții, însă nu există o listă cu numele sau numărul celor uciși.
Rememorând cele mai cumplite clipe din viața sa, Gheorghe Popovici a menționat faptul că în ziua în care elevii arestați la Tecuci au fost aduși la Galați, comandantul penitenciarului, Petrache Goiciu, împreună cu milițienii, i-au bătut timp de trei ore. Cel mai zelos dintre torționari a fost un anume Neagu, care l-a bătut pe Popovici „numai la ficați”. „Mai apoi – își continuă relatarea Gheorghe Popovici – am fost băgați în celule peste alți deținuți, așa încât să completăm până la 10. Aici i-am găsit pe Bălan și Mazilu din lotul Paragină, generalul Dumitrescu de la Marele Stat Major și 2 elevi de la altă organizație din Galați”.
După eliberare, marea majoritatea elevilor arestați au urmat cursurile liceale la fără frecvență și, ulterior, pe cele universitare. De exemplu, Ioan Țimbolschi și Iordache Diaconiță au absolvit Facultatea de Filologie.
Probabil că, pentru cei de astăzi, călătoria noastră prin întunericul și mizeria regimului comunist nu mai pare atât de impresionantă. Această observație ne-a determinat să prezentăm câteva pagini despre lupta și sacrificiul unor concetățeni ai noștri, care în acele vremuri tulburi au demonstrat demnitate și curaj. În același timp, ne-am propus să transmitem mesajul că regimul comunist nu merită să fie regretat și că eroii rezistenței anticomuniste nu trebuie să cadă în uitare.
Daniel Bradea
