O veste tristă și nefericită a traversat Tecuciul de la Nord la Sud și de la Est la Vest. Cristian Pohrib, cel ce ne vestea seară de seară, prin postul local de radio, despre ceea ce se petrece în oraș și în lume, a încetat din viață. A murit tânăr și instantaneu, fără acele vestiri prealabile. S-a mutat într-o altă lume când noi, cei care-i cunoșteam bine potențialul intelectual, așteptam să ne aline simțirea cu o nouă carte de versuri.
Căci prietenul nostru era de toate – publicist, comentator, recitator, ba chiar și fotbalist, într-o vreme năbădăioasă, când sângele clocotea în artere – dar era înainte de toate poet – un poet care adunase deja destule recunoașteri publice. Era laureat al premiului Mihai Eminescu acordat de Uniunea Scriitorilor și mai era un degustător de poezie și un recitator de excepție.
În ultimul timp îl vedeam bucuros că a trecut cu bine printr-o grea încercare de sănătate. Boala fusese cumplită, dar cine-ar fi crezut că vindecarea n-a fost decât o iluzie, că vicleana continua să macine în adânc și să producă efecte fatale?
Cel iubit de zei moare tânăr, spunea un înțelept din Grecia antică. Cristian a fost chemat la cer când se pregătea să dea lovitura cu o nouă carte de versuri. Era ultimul pas ce mai trebuia făcut pentru a-și depune dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor.
Ori de câte ori aud de moartea cuiva mai tânăr ca mine mi se induce în suflet un simțământ de culpabilitate. În cazul lui Cristi acest simțământ de vinovăție fără vină a urcat cu cel puțin o octavă. A plecat dintre noi la vremea gutuilor coapte și cine-ar fi crezut că poetul a convenit să înlocuiască aroma de tămâioasă cu mireasma de tămâie? Un destin neîndurător m-a lăsat cu un confrate mai puțin. A plecat dintre noi discret și nefericit ca un fâlfâit de prigorie rătăcită, pe deasupra unei podgorii desfrunzite.
Nu ne-a învățat poezie, deși a avut, la un moment dat această tentație, dar ne-a arătat cât de frumoasă este poezia românească dacă e recitată artistic și cu patos. Cristi avea această calitate rară. Nu recita, oficia la un templu, așa cum Orfeu, în vechime, îmblânzea lumea cu harpa lui.
Acum, când harpa a devenit clopot îndoliat nu ne mai rămâne decât să-ți spunem noapte bună și să te asigurăm că-ți vom păstra o amintire frumoasă și ne-erodabilă și-i rog și pe cei prezenți să rostească odată cu mine Dumnezeu să te ierte și să-ți așeze sufletul prin apropierea tronului Său de lumină și îndurare!
Ionel Necula
