Adio, domnule profesor Stelică Gheorghiu!

Pe 8 iunie 2017 a încetat din viață, după o lungă și grea suferință, apreciatul profesor Stelică Gheorghiu.

 S-a născut la 2 septembrie 1926 în comuna Tăbălăiești din jud. Huși, astăzi jud. Vaslui, provenind dintr-o familie de învățători, cu cinci copii, el fiind cel mai mare. Urmează cursurile gimnaziale în comună și apoi la liceul din Huși, după care Universitatea A.I. Cuza din Iași.

Din anul 1952 se stabilește la Tecuci, preluând catedra de Științe ale naturii de la prof. Alexinschi. A fost unul din profesorii îndrăgiți de toți elevii, iar absolvenții Liceului fost nr. 2 de băieți, actual C.N. Calistrat Hogaș, erau întotdeauna pe listele admișilor la Facultate de medicină.

În ultimul timp alături de prof. Bostan Emil erau singurii din reprezentanții profesorilor care se întălneau cu foștii elevi la agapele anuale.

Trupul neînsufleţit se află depus la Capela Societății „Unirea” de pe str. Ecaterina Teodoroiu, iar înmormântarea va avea loc sâmbătă, 10 iunie 2017, la ora 12.

 

Cu ceva timp în urmă am avut prilejul de a discuta cu regretatul profesor, rezultând materialul pe care îl atașăm alăturat.

 

Domnului profesor Stelica Gheorghiu, cu toată dragostea

 

Se spune că legendele sunt fabricate de oameni, la fel cum şi oamenii pot fabrica, sau deveni, legende. Această legătură îmi vine mereu în memorie mai ales când trec prin faţa unei renumite şcoli sau biblioteci şi imediat revăd persoanele ce au dominat prin prezenţa lor aceste edificii de cultură.

Oare cine poate trece prin faţă Bibliotecii tecucene fără să facă imediat trimitere la profesorul Ştefan Andronache, cel care, fie ca bibliotecar sau director, a reprezentat cu cinste acest obiectiv? Cum putem trece pe lângă Casă de cultură fără să ne reamintim de directorii Eiber Lutfac, Constantin Filita sau Viorel Burlacu? Şi tot la fel, atunci când vezi anumiţi oameni, imediat gândul te duce la ce au făcut şi ce reprezintă acel om.

Am avut zilele trecute, fericitul prilej de a fi vizitat de una din marile personalităţi, în viaţă, ale fostului Liceu nr. 2 de băieţi „Dimitrie Sturdza”, azi Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş” despre care, cu deosebită plăcere, am mai scris în coloanele ziarului „Observator”.

Când am scris cuvintele „mari personalităţi” îmi asum cu toată responsabilitatea această afirmaţie, fiind absolut sigur că nu greşesc cu absolut nimic deoarece, profesorul Stelică Gheorghiu, despre care doresc să scriu acum, este fără îndoială unul din profesorii care, vrând, nevrând, se confundă cu fostul liceu de băieţi nr. 2 Tecuci.

Privind atent la dânsul, poţi citi cu uşurinţă, prin el, întreagă istorie a liceului sus mentionat. Acum, scriind din nou despre acest liceu, regret şi mai mult faptul că nu m-am numărat şi eu printre absolvenţii acestui liceu. Mă consolează însă faptul că, prin fratele meu, Aron Aizic, care recent a sărbătorit semicentenarul absolvirii liceului, am cunoscut întreaga viaţă a acestei prestigioase şcoli, viaţă care nu se deosebea poate cu nimic de cea descrisă în memorabilă carte „Cişmigiu et. Compani” scrisă de îndrăgitul scriitor Grigore Băjenaru. Prietenii fratelui meu de atunci, unii dintre ei şi acum, au fost şi au rămas pentru mine aceeaşi oameni prietenoşi, cu toate că, peste noi, s-au aşternut – de necrezut- peste cincizeci de ani. Inginerul Monarsterski, profesorul universitar Vidraşcu, ing. Mitrofan, doctorul Vespan, profesorul Dragu şi mulţi alţii, sunt şi azi, atât pentru fratele meu cât şi pentru mine aceeaşi colegi de neuitat.

Privesc acum cu mare emoţie la profesorul  Stelică Gheorghiu. La 24-25 de ani, mai precis prin anul 1951, a primit la acest liceu catedra Ştiinţele naturii, înlocuindu-l pe apreciatul profesor Alecsinski, care fusese avansat la Universitatea din Iaşi. De atunci, nu a cunoscut, până la pensionare, un alt loc de muncă, chiar dacă au fost şi unele perioade când nu mai avea ore suficiente prin schimarea profilului liceului într-unul industrial.

Atunci, a învăţat rapid alte materii care nu aveau legături cu pregătirea dânsului, dar nu a abandonat liceul pe care îl iubea nespus. Se mândreşte cu faptul că, cea mai mare parte din medicii tecuceni, unii dintre ei deveniţi foarte apreciaţi şi chiar valoroşi, au fost pregătiţi de dânsul fie prin orele fixe de la liceu, fie prin meditaţii personale solicitate de elevi, meditaţii în care dânsul punea, cu adevărat, tot sufletul.

Prietenii şi cunoscuţii, întâlnindu-se înainte de examenele de la facultăţile de medicină, când pe un loc erau opt, nouă, candidaţi, fiind întrebaţi în taină: „Cu cine te-ai mai pregătit?” şi dacă spuneai „Cu domnul profesor Stelică Gheorghiu”, răspunsul de la cei mari era doar unul: „Ai să intri” şi, de cele mai multe ori, aşa era.

Îl ascult pe „domnul profesor” cu mare atenţie povestindu-mi de mulţi dintre profesorii liceului. Începe cu fostul director Cozm, zis „Piratul”, vorbeşte apoi de severul dar bunul profesor de matematică Petică, de profesorul de rusă, Driga, de cel de desen Remus Gheorghiu şi mai ales de regretata profesoară de engleză, Iulia Gheorghiu, fosta dirigintă a clasei fratelui meu şi la care, toţi colegii, de câte ori se întâlnesc, fac mai întâi o vizită la cimitir cu frumoase coroane, pentru a demonstra că nu au uitat-o şi nu o vor uită niciodată.

Toţi, imediat cum se întâlnesc, îşi pun prima întrebare: „Când mergem la cimitir, la mămică noastră?”.

În continuare, profesorul Gheorghiu îmi redă, din memorie, elevii pe clase, pe ani, şi, când vorbeşte, parcă îi strigă la catalog pentru prezenţă şi, de emoţie, lăcrimează câte puţin. Şi, deodată, parcă se înviorează când îşi aminteşte de o tradiţie, pe nedrept uitată.

Era în obiceiul ultimei clase, a XI-a pe atunci, ca, înainte de bacalaureat, elevii să interpreteze fascinantă piesă „Notă zero la purtare” scrisă de Octavian Sava şi Petre Stoienescu.

Bineînţeles, cu mare exactitate, profesorul s-a oprit exact la anul 1959, când clasa fratelui meu a prezentat această piesă. Profesorul ştia cu „precizia ceasornicarului” că fratele meu era „Barbarosa” – un boxer, Cotan era cel veşnic şi veşnic întârziat – cel care, până şi la întâlnirea de 10 ani a întârziat şi criticat şi acum a spus : „Da, iar am întârziat, dar lucrez la Institutul care da ora exactă în ţară”.

Regretatul lor coleg Simion Manole, devenit inginer la Piteşti era în piesă „Moş Griguţă”, omul de servici; Monarsterski, devenit inginer, era în piesă fiul lui Ştefan Vardia; Vasilache, devenit profesor de engleză, era cel îndrăgostit de mici vietăţi, etc.

Îşi aminteşte apoi profesorul de faptul că acesta era un liceu de băieţi şi trebuiau şi fete în piesă iar ele veneau de la Liceul nr. 1 de fete.

Profesorul îşi aminteşte de aceea perioadă grea, de care am mai vorbit, când liceul, devenit, conform cerinţelor, Liceu Industrial şi patronat întâi de Centrul Mecanic (Vitimas) şi apoi de Şantierul Naval Galaţi, a trebuit să predea Tehnologia şi rezistenţa materialelor, învăţând mai întâi dansul pentru a putea apoi preda, Dar, luptător cum a fost toată viaţă, a făcut-o şi pe aceasta.

A fost, de câte ori a fost solicitat, la reîntâlnirile de promoţie, invitat de onoare, şi regretă dacă, uneori, din diferite motive,  mai ales de sănătate, nu a putut participa, cerându-şi şi pe această cale cuvenitele scuze.

Rareori, am avut totuşi ocazia să întâlnesc oameni, mai ales profesori, care să fie stăpâniţi şi dominaţi de o asemenea modestie. Dânsul este, aşa cum am spus la început, cu voia sau fără voia lui, o adevărată legendă a Liceului nr. 2 „Dimitrie Sturdza”, azi C.N. „Calistrat Hogaş”.

De aceea, atunci când vorbim despre acest liceu, astăzi colegiu, mai ales de profesorii care l-au dominat, cum ar fi Ion Bistriteanu, Ştefan Corodeanu, Alexandru Nicolau, Stavru Tarasev, Constantin Cihodaru, Constantin Solomon, Gh. G. Ursu, Doru Scarlatescu, Ştefan Rugină şi mulţi alţii, istoria, nu are voie să uite niciodată şi acest nume care acum, îl scriu din nou, cu mare respect: Stelică Gheorghiu.

 

Autor: Iancu Aizic