Cum m-aș fi apărat dacă…

 

Când mi-a sunat la ușă și mi-a spus că trebuie să-mi  ia o declarație, am avut, firește, o tresărire. Era un polițist care mi-a explicat că sunt dat în judecată pentru calomnie și trebuie să întocmească dosarul cauzei, pentru a-l înainta la judecătorie.

— Dați-i, vă rog, un telefon, poate-și retrage plângerea și se stinge litigiul.

— Nu-i dau, domnule polițist (nu mai știu ce grad avea). Întocmiți dosarul și-mi voi apăra cauza în instanță.

— Vă rog eu, a insistat, ne încărcăm cu un dosar inutil, care poate fi evitat prin înțelegerea părților. De ce să ajungeți prin instanțe când puteți trece peste această accidentală dispută?

— D-le polițist, în lumea scriitorilor și a ziariștilor, actul critic reprezintă o opinie, o părere, un punct de vedere și nu trebuie absolutizat, iar dreptul la replică este sacru. Dacă cineva a fost jignit printr-un pamflet are dreptul să-i răspundă printr-un alt pamflet, dac-a fost insultat printr-o epigramă, are dreptul să-i răspundă printr-o altă epigramă, dar nu se ajunge în instanță.  Dar dacă aceasta e voia colegei mele, atunci  ne vom întâlni în instanță.

— Eu insist să-i dați un telefon, uitați i-am luat numărul special ca să o sunați. Ascultați-mă, e mai bine pentru toată lumea.

Am făcut greșeala și l-am ascultat.

— Ce faceți, doamnă? Mă târâți în judecată pentru că am exprimat un punct de vedere care nu vă este pe plac? Poate și mie îmi displac multe lucruri, dar nu mă duc imediat la Parchet, ca să-mi aflu dreptatea. N-ar fi mai oportun să vă retrageți plângerea? Până la urmă, suntem colegi și-ar fi cazul să arătăm puțină înțelegere, îngăduință și toleranță unii față de alții.

— Nici să nu vă gândiți. Vă e frică de tribunal? Asta nu-i nimic, dar voi face plângere și la Oficiul pentru discriminare și-o să vedeți acolo ce sancțiuni veți primi. Vreau să vă văd în cătușe și-n haine vărgate.

Eram consternat, dar mai consternat era polițistul de lângă mine care, se vedea bine,  nu se aștepta la acest rezultat năucitor. Mă gândeam la vorbele Mântuitorului înainte de a se ridica la ceruri; în lume necazuri veți avea dar îngăduiți-vă unii cu alții. Eu așa am biruit lumea. Evident, reclamanta mea nu avea știre de așa ceva și-și continua demersul triumfalist. Nu mai era nimic de făcut, trebuia să mă pregătesc pentru proces, și să-mi pregătesc apărarea. Ceea ce luasem drept o glumă proastă, devenise amenințare directă și nu mai lipsea decât eventualitatea ca dosarul să ajungă la un judecător obtuz pentru a-i da reclamantei câștig de cauză. În mine galopau herghelii de cai scăpate in luncă. Reclamanta jubila, putea să exclame și ea, precum voievodul de la 1600; asta-i pohta ce-am pohtit. 

Mă gândeam la o schiță de apărare: o acuzasem, într-adevăr, de oltenită, de tentația de a parveni, de a ocupa funcții și demnități publice pentru care nu are pregătirea și abilitățile trebuincioase. E un specific al spiritualității oltenești. Sunt sute de bancuri și parabole pe această temă și nu s-a gândit nimeni, precum acuzatoarea mea, că întregul popor, care le-a născocit și le reproduce cu haz și cu o destindere copioasă, trebuie băgat la pușcărie pentru asta. Ține de specificul oltenesc, așa cum  orgoliul măsurat și  înfumurarea temperată caracterizează spiritul bănățean, iar melancolia, nostalgia după trecut configurează firea moldovenească. De la o regiune la alta, spiritul românesc se întrupează în alte ipostaze și  caracteristici proprii care le conferă distincție și specificitate. E de ajuns să pronunțe câteva cuvinte cineva pentru ca să poată fi încadrat imediat într-o regiune distinctă și într-un grai bine configurat în realitatea românească. Cum să confuzi un bihorean cu un bucovinean, un vâlcean cu un basarabean, un maramureșan cu dobrogean? Toți sunt români și toți se legitimează din același fond comun de însușiri și caracteristici, dar de la o regiune la alta sunt activate alte dominante în prim-plan. Până la urmă toate aceste distincții rotunjesc identitatea românească, spiritului românesc și într-un plan mai perspectivant însuși generalul uman, universul comun de însușiri identitare proprii întregii umanități. Nu se poate spune că hoția, lenevia, beția, aparțin doar anumitor etnii, ele se regăsesc peste tot, la toate popoarele și etniile lumii, numai dozele, ponderea lor este diferită de la un popor la altul. 

Sigur, lucrurile acestea sunt mai greu de înțeles pentru petenta mea, beneficiară a generozității unui primar agronom, care a confundat cultura, ca activitate spirituală cu cultura tomatelor.  Nu este singura lui anomalie. A girat, ba chiar a rupt o parte importantă din bugetul local pentru scrierea unei monografii a orașului de niște persoane care nu scrisese în viața lor nici măcar un articol la gazeta de perete. Bineînțeles c-a ieșit o mizerie, dar în loc să-i sancționeze exemplar pe cei din colectivul redacțional pentru felul cum a înșelat încrederea cu care orașul i-a creditat, i-a premiat cu sume  mari și nemeritate.

 Cam așa mi-aș fi construit apărarea, dacă s-ar fi ajuns în instanță, dar, din nefericire, și spre regretul meu, nu s-a ajuns în această fază procesuală. Cum se poate constata și din documentul atașat, completul a respins declarația reclamantei, deci nu s-a mai judecat cauza și autorul acestor rânduri a scăpat de niște ani buni de pușcărie, cum anticipa cu emfază reclamanta. Îmi imaginez cu ce dezamăgire a primit comunicarea judecătoriei, de respingere a declarației dar  eu o asigur că nici dezamăgirea noastră n-a fost mai mică. 

 

Ionel Necula  

 

error: Content is protected !!