Culluri – O familie italo-tecuceană de artiști și constructori

 

Există în istoria localităților noastre câte o familie harică și cu potențial catalitic, care le-a marcat, uneori decisiv, devenirea în istorie și în lume și au plantat borne referențiale neperisabile pentru sincronizarea lor cu cerințele lumii moderne. Ce-ar fi însemnat Vrancea fără familia Săveanu, Brăila fără Cociș sau Hepites, Cahulul fără Caravasile? Și exemplele pot continua cu inventarierea altor nume sonore de familii providențiale – de boieri, de cărturari, de politicieni sau militari – implicate pilduitor în evoluția satelor și orașelor noastre.

Între timp însă, viața s-a complicat, au apărut în toate localitățile României valuri noi de intelectuali –  profesori, medici, ingineri de toate specializările – și nu știu să existe prea multe cercetări în această direcție, cum ar fi normal într-un stat de cultură, așa cum l-a configurat Eminescu. Se fac lucrări de grad, de licență, de masterat sau de doctorat dar cercetarea locală, scoaterea din uitare a pesonalităților locului rămâne încă un deziderat neîmplinit. Există în toate localitățile țării școli cu zeci de cadre didactice, biblioteci și case de cultură sau cămine culturale, dar nu știu ca vreuna să-și fi propus  teme de cercetare locală și să angajeze energia intelectuală a localității în direcții concrete și sporitoare pentru zestrea spirituală a arealului respectiv. Nu mai spun că și acolo unde se-ntâmplă să apară câte un mohican mai dispus pentru efort – Săndel Dumitru și Daniel Bradea la nivelul județului Galați – încurajările și susținerea instituțională, din partea autorităților locale, lipsesc cu desăvârșire.

Am văzut, în recent-încheiata campanie electorală, cheltuindu-se sute de milioane cu albume și pliante viu colorate despre mărețele realizări dobândite în mandatul celor ce doresc să câștige încă sufragiile electoratului, dar nici o ispravă culturală demnă de laudă. Tot ce se face, spunea Eminescu, fără o dezvoltare paralelă a culturii, în zadar se face. Cine să-l asculte? România n-a avut, în ultimii treizeci de ani, la cultură, un ministru cu viziune și cu dorința de a-și lega numele de o faptă culturală providențială. Statul român, care, altădată, susținea echipele lui Dimitrie Gusti cu sute de studenți și oameni de cultură antrenați în cercetarea etnologică a satelor românești, care acorda premii scriitorilor cât să-și cumpere o moșioară și cheltuia pentru editarea Istoriei lui Călinescu cât o jumătate din valoarea Ateneului nu s-a dovedit capabil să instituie un concurs și să premieze cele mai izbutite monografii locale. An de an a forfecat bugetul culturii pentru alte priorități – construcția de autostrăzi și linii ferate moderne – de-am rămas și la aceste capitole în coada Europei.

De ani buni cultura a rămas cenușăreasa bugetului național și tratamentul acesta s-a transmis și consiliilor locale, aglomerate cu sportivi și șnapani de tot felul, care-și pot finanța singuri campania electorală, mai puțin cu  oameni de cultură, priviți și acum, ca și în vechiul regim cu suspiciune și neîncredere.

M-am lăsat dus de val, pentru că nu acesta era  scopul inițial al acestor rânduri introductive. Menirea lor este să prefațeze o micromonografie consacrată familiei Culluri – o familie care a ridicat ştacheta spirituală a Tecuciului și a contribuit la afirmarea lui pe harta culturală și artistică a  Europei. Dar dezinteresul cultural al acestor vremuri nefericite nu este atât o problemă a trecutului, una moștenită de la vechiul, care, ce-i drept, ne-a ținut într-o neagră și ideologizată ignorantă, cât una a regimurilor post-decembriste, care au continuat, ba chiar au radicalizat disprețul pentru  artă, pentru instrucție, pentru cultură şi pentru tot ce înseamnă spirit, valoare  și produs spiritual. Cel puțin vechiul regim recunoștea prin chiar doctrina sa jdanovistă că privilegiază clasa muncitoare, că o consideră cea mai înaintată din punct de vedere politic și cultural și că este singura care-i poate furniza cadre de nădejde și hotărâte în apărarea cuceririlor revoluționare.

Șapca muncitorească activa niște calități pe care intelectualitatea, cu snobismul, aroganța și apetența ei pentru problematizare, pentru discernere și atitudine, nu prezenta nici o încredere și nu trebuia să acceadă la  bucatele puterii.

Că efectul acestei politici ignare a fost taman invers de cum anticipase regimul de dictatură este, într-adevăr, o realitate. Cărțile lui Marin Preda și Augustin Buzura se vindeau pe sub mână, deși tirajele erau consistente, Istoria lui Călinescu la fel, deși prețul era destul de piperat pentru salariile de atunci, iar Heidegeer se trăgea în 40 000 de exemplare. Pe cât de mare era disprețul pentru cultură al autorităților, pe atât creștea interesul public pentru cultură și pentru ceea ce nu era agreat de regim. Era evident că interesul pentru cultură era și o formă de protest la adresa regimului totalitar. Rezistența prin cultură, idee intens promovată de Noica și de cei ce alcătuiau grupul de la Păltiniș, nu era chiar o lozincă improvizată pentru a masca refuzul unei angajări protestatoare curajoase, ci o realitate și, în ultimă instanță, și o formă de pregătire a conștiințelor celor mulți pentru vifornița din decembrie.

Cred c-a venit timpul unei atitudini mai aplicate la problemele spirituale ridicate de localitățile țării, că istoria devenirii lor în timp și în corelație cu cerințele veacului trebuie cercetată cu mai multă devoțiune și acribie. O localitate, oricare, nu-și configurează identitatea prin rezultate de ordin economic sau social, importante și ele, ci prin zestrea culturală ce s-a zămislit în spațiul pe care îl circumscrie. Toate sunt trecătoare și supuse vremelniciei, doar faptele de spirit rămân încrustate în durată și-n vremelnicie. Ce s-a ales din industria Tecuciului – mândria claxonată pe multe registre într-o epocă de glorie apusă? – s-a năruit la primele adieri ale vântului concurențial, de parcă a fost clădită pe un nisip mișcător și precar. Sigur, a contribuit la acest proces de ruinare, de disoluție economică și guvernele noastre post-decembriste, interesate mai mult de comisioane decât de valoarea reală a unităților economice supuse privatizării, dar și dacă n-ar fi fost vândute mult sub valoarea lor, eficientizarea lor ar fi reclamat fonduri imense de care statul român nu dispunea. Alta este situația operei lăsată moștenire de Ion Petrovici, de Ștefan Zeletin sau Vasile Pârvan care vor rămâne ca repere neperisabile ale contribuției Tecuciului la constituirea panteonului național de valori. Indiferent cum va evolua omenirea, numele lor și a localității din care au descins rămân încrustate în granit și vor fi pronunțate cu respect și recunoștință de toate generațiile cu vor urma.    

 

Ionel Necula     

 

Foto: Nunta Anei Culluri cu Mihai Profiriu. În dreapta nașul lor George Apostoleanu, iar în stânga miresei, Fernanda Cincu, căsătorită Apostoleanu.