Orașul Tecuci în anul 1907

  

În 1907, la conducerea orașului s-au perindat trei primari: Dimitrie Balaban (până la 19 martie), Nestor Cincu (20.03 – 04.05) și  Naum Mărculescu (05.05.1907 – 01.01.1908). 

Informații despre situația social-economică a orașului Tecuci, pe anul 1907, găsim în raportul întocmit de primarul Iacob Albu (instalat în funcție pe 02.01.1908) și prezentat consilierilor locali cu prilejul discuțiilor legate de aprobarea bugetului.  

Conform ultimelor statistici orașul Tecuci avea 14.269 locuitori. 

Raportul releva faptul că orașul dispunea de o rețea stradală  ce cuprindea 64 de străzi, cu o lungime totală de 24 kilometri și 295 metri (5 pavate cu piatră cioplită de Putna –  pe o întindere de 1915 m, 3 pavate cu bolovani de râu – pe 318 m, 44 șoseluite – pe  22 km și 12 în stare naturală). Toate aceste străzi erau „aproape ruinate”, pe cele șoseluite „de aproape 10-15 ani nu s-a mai pus prundiș, pe ele, și au ajuns în stare naturală”. Cele 70 de străzi din Cernicari și Tecuciul Nou nu aveau nume și nici lucrări tehnice „încât noroiul și praful domnesc”. În aceste condiții, curățenia în oraș era efectuată de „12 oameni, cari au 12 roabe de fier, trase cu mâinile… este anevoioasă și lasă mult de dorit”.  

Referitor la starea de igienă a orașului raportul semnala faptul că aceasta era proastă, datorită „relelor deprinderi ale locuitorilor” care aruncau gunoaiele  prin  tot orașul, în special pe terenurile virane de pe malul Bârladului și Tecucelului. Pe timpul verii străzile se udau cu „două turbine vechi și deteriorate”, iar ridicarea gunoaielor și curățirea latrinelor se efectuau în mod primitiv „cu căruțe și boi” care nu erau suficiente, și pe cale de consecință „serviciul se executa foarte rău”. „În interesul igienei și salubrității”, autoritățile au desființat latrinele din centrul orașului fiindcă erau „rău construite”. 

 În expunerea sa, primarul a prezentat și situația dezastruoasă în care se aflau cele două piețe ale orașului. În piața „Observatorul” barăcile erau „deteriorate, infecte, exaltând mirosuri neplăcute”, iar piața „Sf. Nicolae”, unde se vindea în special pește proaspăt și sărat, era nepavată, cu barăci din „scânduri, foarte rele”, așa încât existau condiții propice pentru apariția infecțiilor.  

Consilierii au fost informați și în legătură cu situația iluminatului public. Acesta se făcea cu 475 de lămpi cu petrol, la care se adăugau cele 53 de lămpi din Grădina Publică. De îngrijirea acesteia se ocupa un grădinar și 2 ajutoare (unul dintre ei doar 8 luni pe an). Primăria subvenționa și „muzica militară angajată a cânta” în Grădina Publică. 

Serviciul de incendiu era asigurat de 20 de  pompieri cu ajutorul unor „instrumente de pompe și sacale în parte degradate” și 13 cai. 

Serviciul veterinar era deservit de un medic veterinar care asigura controlul cărnii și laptelui în piață, precum și respectarea condițiilor igienice la abator. Acesta era „vechi, construit în condiții rele, ce nu mai satisface cerințele igienice”.        

În raport se făceau referiri și la Serviciul sanitar al orașului. În cadrul acestuia erau angajați: un medic, un subchirurg vaccinator și 4 moașe.  

La 25 aprilie 1904 a avut loc inaugurarea noului spital comunal „Anton Cincu” (respectându-se prevederile legatului de 200.000 lei lăsați de defunctul Anton Cincu). Spitalul a fost construit în baza unui proiect aprobat de Consiliul Superior Sanitar, și la vremea aceea era o lucrare monumentală cu mai multe pavilioane, dotat cu o baie publică prevăzută cu dușuri și un bazin cu apă rece. 

Spitalul a fost construit între  1899 și 1903. Costul total al lucrării a fost de 247.474 lei și 70 bani (capitalul inițial de 200.000 lei, 16.301 lei și 37 bani dobânzile produse de acești bani, 14.000 lei – valoarea terenului dat de moștenitorii donatorului și 17.173 lei și 33 bani donați de Teodor Cincu). 

La dotarea spitalului cu mobilierul și aparatura medicală necesară efectuării unui act medical de calitate au contribuit: Elena Jurgea (10.000 lei), I. Naville (instrumente chirurgicale și o pompă în valoare de 4.000 lei), Petre Sachelary (instrumente chirurgicale rămase de la tatăl său, d-rul Filip Sachelary), Anica Hâncu (1.400 lei – costul instalării și întreținerii unui pat), Sultana Cincu, Teodor Cincu  și  Nicu  Cincu  (diferite  obiecte,  aparate  și bani). 

Datorită condițiilor foarte bune existente în noul spital Direcția Generală a Serviciului Sanitar din cadrul Ministerului de Interne prin Decizia nr. 7321, din 13 aprilie 1905, a dispus detașarea a 15 paturi de la spitalul rural „Cincu” din Nicorești și 5 paturi de la spitalul rural Ivești la spitalul comunal „Anton Cincu” Tecuci. Pentru întreținerea lor  Serviciul Sanitar contribuia cu o subvenție de 7935 lei.  

Spitalul era deservit de un medic, un subchirurg, un intendent, o moașă, un preot, „o lingeriță”, 13 servitori, un bucătar și un ajutor.  

Primarul aducea la cunoștința consilierilor locali că pentru prevenirea bolilor infecțioase au fost luate măsuri pentru împiedicarea prostituției clandestine. 

Referitor la învățământ în raport era consemnat faptul că în orașul Tecuci funcționau 7 școli: 3 de băieți, 2 de fete, una mixtă în suburbia Tecuciul Nou (toate în localuri proprietatea primăriei), o școală rurală în suburbia Cernicari (într-o casă cu chirie). Pe lângă acestea mai funcționau: un gimnaziu (în local propriu), o școală profesională de fete (într-un local cu chirie, întreținută de Academia Română), o școală de cântăreți bisericești (cu un număr restrâns de elevi) și o școală evreiască. 

În ceea ce privește cultul, raportul menționa existența a 8 biserici ortodoxe. Biserica catedrală „Sfântul Gheorghe” era închisă de către autoritățile bisericești „fiind deteriorată, din cauza vechimii”. În baza devizelor aprobate restaurarea catedralei ar fi costat 45.000 lei, dar autoritățile aveau la dispoziție doar 31.890 lei. Primarul considera că este necesară construirea unei noi biserici „după un anume plan care să corespundă unei catedrale dintr-o capitală de județ”. 

Tecuciul dispunea de un cimitir situat în partea de nord a orașului (actualul cimitir „Eternitatea”), un cimitir în suburbia Cernicari (întreținut de locuitori) și un cimitir evreiesc. În cimitirul orașului se oficiau slujbe la capela cu patronul „Sf. Ilie”. În expunerea sa, primarul a adus la cunoștința consilierilor locali că în cimitir nu mai era spațiu suficient, „mai cu seamă locurile pentru înmormântări pe 7 ani” și propunea fie extinderea pe terenul proprietatea orașului de lângă cimitir, fie „construirea unei gropnițe, pentru a depune osemintele acelor pentru care familiile lor nu vor cumpăra din nou locurile, iar cele rămase libere să fie cumpărate de alții”. Împrejmuirea cimitirului era și ea „ruinată”. 

Raportul arăta faptul că Primăria avea  contractate două împrumuturi de la Casa Creditului Județean și Comunal. Cel contractat în anul 1901 era în valoare de 352.900 lei, pe o perioadă de 40 de ani, iar cel de al doilea, în cuantum de 50. 000 lei,  a fost contractat în anul 1905 pe timp de 5 ani. Pentru aceste împrumuturi se plăteau semestrial „anuități” (dobânzi) de 27.908 lei și 60 bani. 

 Din „tablou de persoanele care au firme declarate la tribunal și acele ce nu au firme  și ocupă un comerciu sau meserie”, aflăm că în anul 1907  în orașul Tecuci funcționau 190 firme de comerț și 180 firme de meserii. 

Comercianții erau: 67 de proprietari de cârciumi, 4 proprietari de restaurante, 11 depozite de lemne și cherestea, 2 depozite de mașini de cusut, 26 proprietari de depozite de cereale, 19 proprietari de magazine de lipscănie, 4 proprietari de magazine de brașovenie, 2 librării, 10 măcelării. Mai existau și prăvălii de coloniale, băcănie, tutun, cafenele etc. 

La meseriași tabelul conține 180 de firme cu meseriile de: croitori, cismari, caretași, zidari, fierari, lemnari, dogari, tinichigii, tapițeri, ceasornicari, modiste, simigii, zarzavagii, brutării etc. În oraș erau înscrise, în anul 1907, un total de 420 firme.  

Așadar, Tecuciul era o așezare semiurbană în care  stabilimentele industriale lipseau cu desăvârșire.  În oraș era destul de răspândită negustoria, iar micii meseriași asigurau cu produsele lor nevoile pieței locale și cele necesare uzului gospodăresc.  

În fine, revenim la „însângeratul an 1907” și menționăm  faptul că  în rândul locuitorilor din Tecuci, dar și al militarilor, s-a manifestat panica și teama creată de răscoale. Acestea au dus la producerea unui incident în urma căruia au rezultat mai multe victime. Ce s-a întâmplat? O parte din militarii sosiți în oraș pentru reprimarea răscoalelor au fost cazați în localul primăriei. În dimineața zilei de 15/28 martie, ora 5, când încă dormeau, s-au tras focuri de armă de către „soldații din catul de sus în cei din catul de jos omorând 3 inși și rănind 8”. Informația era comunicată ministrului de interne, de către prefectul Glod, cu mențiunea: „rugăm a nu se comunica presei”. 

În timp ce în oraș și județ soseau trupe din alte zone ale țării, soldații de la unitățile militare din Tecuci erau trimise să restabilească ordinea în alte județe. Spre exemplu, un batalion din Regimentul 6 Tecuci nr. 24 a plecat în garnizoana Pitești, unde țăranii începuseră să se revolte, iar alte două companii din Tecuci au fost trimise în județul  Muscel, la solicitarea prefectului Cocăceanu. 

Presa relata și despre cazul unui ofițer (sublocotentul Mateescu Radu, din Regimentul 6 Tecuci nr. 24) instigator din oraș. Acesta a fost acuzat că a incitat țăranii la răscoală, astfel că a fost trimis înaintea Consiliului de război al Corpului III  armată.  În nota respectivă era specificat faptul că, la  termenul din 5/18 aprilie 1907, consiliul prezidat de colonelul Bogdan a hotărât trimiterea sublocotenentului Mateescu înaintea unei comisii medicale pentru a se constata dacă ofițerul a fost responsabil de fapta comisă. 

O parte dintre locuitorii orașului, proprietari și reprezentanți ai Obștii Târgului Tecuci, erau și ei nemulțumiți întrucât considerau că au fost deposedați în mod samavolnic de pământuri. Așa încât, în numele acestora, pe 24 martie 1907, Mihalache Costea, Panaite Dobrovici, Petrache Carp și Ștefan Vasiliu au înaintat guvernului un „memoriu relativ la moșia Tecuci a Obștii locuitorilor tecuceni luată cu silnicie de Primăria comunei Tecuci”. 

Reprezentanții obștii reclamau faptul că cei 449 de locuitori „care aveau în oraș răscumpărate locurile de siliște de bezman, iar în afară în moșie aveau dreptul proporțional cu numărul de stânjeni din oraș”, la 22 martie 1871, au fost deposedați „de dreptul de a administra singură moșia”, printr-o decizie a Consiliului Comunal Tecuci, sub pretextul că „din venitul moșiei va face școli, strade etc. și nu la mulți ani, arenda de pe moșie o face venit bugetar”. Locuitorii se plângeau că oamenii primăriei  îi împiedicau să lucreze pământul, erau bătuți și dați pe mâna procurorului și judecătorului de instrucție, deși nu făceau altceva decât să-și ceară dreptul lor „ce cu topuzul le-a fost luat”. 

Dacă reclamanții susțineau că  deposedarea lor de pământ a fost făcută samavolnic, autoritățile considerau că ea a fost legală, afirmând că primarul Anton Cincu „în calitate de efor al Obștii Târgului cedează cu asentimentul celorlalți obșteni moșia Târgului cu veniturile ei, primăriei”. Această acțiune a fost menționată în anul 1931, de primarul Gheorghe Casan, într-o expunere cu privire la activitatea publică a primului primar al orașului, Anton Cincu, cu prilejul împliniri a 100 de ani de la nașterea acestuia.  

Din plângerea înaintată guvernului rezultă că, dacă nu toți, cel puțin o parte din membrii Obștii nu au fost de acord cu acțiunea primarului Anton Cincu. Dacă acesta  într-adevăr a primit acordul unora dintre membrii Obștii în proprietatea primăriei trebuia trecută doar partea din moșie ce le revenea acestora. Reprezentanții celor 449 de tecuceni afirmau că „și-au rupt pâinea de la gura copiilor spre a strânge 5000 [corect: 5500 de galbeni ad. n.] de galbeni prețul moșiei”, și arătau că „fapta primăriei este o adevărată samavolnicie”,  ce i-a transformat în „niște bieți iobagi, vânduți și datori pe la proprietarii din prejur”. În același timp, reclamanții spuneau că nu este echitabil ca cei 449 de locuitori să plătească dările pentru toți cei 17.000 de orășeni.  

Obștea avea în stăpânire 1200 fălci [1716 ha], pentru păstrarea căreia au purtat „războaie” cu vecinii „boieri lacomi care voiau să le cotropească pământurile” și, în 1841, au reușit să câștige un proces cu boierul Iancu Constandache.  

Pentru a intra în proprietatea acestei moșii cei 449 de locuitori au plătit bani la Casa Obștii. Aceasta se ocupa de administrarea  orașului și nu avea legătură cu Obștea Târgului Tecuci. Dintr-o dispoziție a Casei Obștii, din 17 februarie 1836, rezultă că dacă locuitorii „deținători de binale sau locuri pe moșia târgului” nu plăteau sumele care le reveneau își pierdeau locurile, și pe cale de consecință acestea urmau să fie vândute altora: „dacă nu vor aduce banii cât i-au călcat analoghia Casăi, numerele canțelariei, în vadea de 10 zile, după hotărârea dată ieri de toată opștia, ari să li se vândă locurile altora, cui vor fi mușterii și numără banii, fără să le mai rămîie în urmă cuvânt de îndreptare sau pretenție, rămâind dreptatea acelora și nu le iei pentru benale, așa le rânduiesc (?) de pi moșii și să facă cu dânsele ci vor vroi”. 

Fiindcă nu s-au strâns sumele necesare plății împrumutului de 1000 galbeni („jădovului zăraf ot Focșani”) și 3500 galbeni rămași de plată cavalerului Costache Conachi, la 23 februarie 1836, Casa Obștii a adus la cunoștința locuitorilor că dacă până la sfârșitul  următoarei luni nu se plăteau banii urmau să se facă noi împrumuturi, iar la sumele stabilite inițial se adăuga la plată și dobândă, „până la istovirea somii a totimii”. 

Așadar, cei 449 de locuitori ai Tecuciului au făcut eforturi materiale considerabile, fiecare după puterea lui financiară, pentru a intra în posesia unei proprietăți în funcție de suma plătită la Casa Obștii. Cu toate acestea, în anul 1871, primarul Anton Cincu le-a luat moșia  în  mod „samavolnic”, așa cum susțineau petiționarii, și a trecut-o în proprietatea primăriei. 

Guvernul nu a intervenit în favoarea petiționarilor. Nici justiția nu le-a făcut dreptate. În 1909, Curtea de Apel Galați, Secția I, în procesul intentat Primăriei Tecuci de Obștea Târgului Tecuci pentru revendicarea moșiei orașului, a  respins apelul și a dat câștig de cauză  Primăriei. 

Locuitorii orașului Tecuci au exprimat nemulțumiri la adresa lui Anton Cincu și în timpul războiului din 1877. Acest fapt reiese din plângerea depusă la primărie de Vetu Aldea din „mahalaoa Sf. Ioan”. Aceasta reclama că deși prin lege „oamenii chemați sub arme sunt dispensați de orice obligații față de proprietari”, Anton Cincu încalcă prevederea legală și o obligă „să facă muncile agricole în locul bărbatului său care este dus în concentrare”. 

 

Daniel Bradea 

  

Sursa: Daniel Bradea, RĂSCOALA DIN ANUL 1907 ÎN JUDEȚUL TECUCI, Editura SudIS, Iași, 2020, p. 116-145; Sursa foto –  https://www.okazii.ro. 

error: Content is protected !!