Mă gândesc adesea la versetul acela biblic: Omul ca iarba pământului. Viaţa lui, ca floarea câmpului. Oamenii sunt aşa de diferiţi că e greu să găseşti o trăsătură comună care să reprezinte umanitatea. Dar dincolo de această mare diversitate găsim câte o trăsătură specifică care ne deosebeşte unii de alţii şi conferă individualitate fiecăruia dintre noi.
Îndoliată familie, îndurerată adunare. Ceea ce a caracterizat pe Ioan Diaconu a fost omenia, modestia, cumpătarea, cumsecădenia, grija de a nu deranja pe cineva printr-o vorbă necugetată sau printr-un gest insuficient supravegheat. Omul acesta nu cred c-a făcut vreun rău cuiva şi nu cred c-a atras asupra lui vreo antipatie. A trecut prin viaţă modest şi discret şi nu cred c-a refuzat pe cineva dintre cei ce i-au cerut ajutorul. Chiar atunci când ar fi avut motive de supărare, arăta o îngăduinţă şi o înţelegere cum numai la cei vechi o mai putem întâlni. Era cu adevărat un OM.
A făcut atâta bine şi a îndatorat multă lume, fără să pretindă ceva în schimb. Ioan Diaconu n-a ştiut ce este invidia, calomnia sau bârfa. Peste tot, pe unde-a trecut pasul său a lăsat motive de recunoştinţă, de îndatorare. A trecut prin viaţă anonim şi modest şi se ferea de publicitate, ca de o pandemie. Totdeauna a refuzat să facă valuri în jurul său, să fie mai incisiv, să ia atitudine curajoasă căci au fost destule momente şi situaţii când chiar avea motive să arate mai multă îndrăzneală şi chiar tupeu. Nu era în firea sa blajină şi îngăduitoare. Totdeauna a lăsat să treacă de la el şi totdeauna s-a mulţumit cu puţin.
Viaţa ne-a intersectat în multe ocazii, de fiecare dată dialogul dintre noi s-a purtat în termenii unei maxime decenţe. Răspundea cu o dispoziţie optimă la toate invitaţiile noastre când era vorba de vreo manifestare culturală şi ne furniza fără nici o pretenţie filmul sau imaginile fotografiate. Devenise prietenul nostru nelipsit şi reporterul neoficial al zbaterilor noastre spirituale. Ştiam că la ora fixată bunul nostru prieten îşi căuta locul cel mai potrivit din sală unde să-şi aşeze trepiedul şi făcea o treabă de adevărat profesionist. Cine n-a avut nevoie de serviciile lui? Deprinsese aşa de bine arta fotografică şi lucra atât de profesionist că ne devenise indispensabil.
A trăit discret şi a plecat dintre noi la fel de discret şi fără de veste de parcă se grăbea să nu întârzie la o întânire. Moartea lui Ion Diaconu a lăsat în arealul tecucean un gol imens, pe care nu ştiu cine şi când îl va umple cu aceeaşi dezinvoltură şi detaşare. N-a murit un om, ci o lume, lumea celor vechi, din care puţine exemplare se încăpăţânează să mai dăinuie. Cultura tecuceană a rămas cu un prieten mai puţin.
Noapte bună, prietene şi Dumnezeu să-ţi ofere liniştea şi îndurarea după care tânjim cu toţii!
Ionel Necula
N.R. – Pentru cei care vor să îi aducă un ultim omagiu, se află depus la capela Bisericii Înălţarea Domnului, de pe str. Gheorghe Petraşcu. Înhumarea va avea loc marţi, 19 aprilie, începând cu ora 11.
