Ce înseamnă să fii tecucean? Este o întrebare pe care mulți dintre noi o punem, mai ales într-o epocă în care identitatea noastră națională este adesea subiect de discuție. Așa cum s-a întâmplat și ieri seară, în Sala „Ion Petrovici” a Casei de Cultură din Tecuci, unde Dan Puric a susținut conferința intitulată „Identitatea românească ieri și azi”. Pe parcursul celor aproape trei ore, distinsul conferențiar a repetat de mai multe ori că „trebuie să fim Mărășești”, referindu-se la românii în general.
În lumina eroismului dovedit de înaintașii noștri în Războiul de Întregire Națională, eu cred că noi, tecucenii, nu trebuie să adoptăm identitatea Mărășeștiului, deoarece fără Tecuci și tecucenii (mă refer la toți locuitorii fostului județ Tecuci), victoria de la Mărășești nu ar fi fost posibilă. Printre motivele care m-au determinat să am această perspectivă, și pe care le voi detalia în acest material, sunt: Brigada 4 Roșiori Tecuci a împiedicat la Oituz intrarea trupelor puterilor centrale în Moldova; apoi, în timpul exodului, zeci de mii de români s-au refugiat și au primit adăpost în Tecuci, care a avut un rol important în pregătirea luptelor din vara anului 1917; și, bineînțeles, contribuția Regimentului 50/64 Infanterie Tecuci la obținerea victoriei Armatei Române în luptele care au avut loc pe 6 august 1917.
Pentru început, trebuie să menționăm rolul pe care l-au avut cavaleriștii tecuceni în oprirea trupelor inamice care formau „Grupul von Schmettow” și forțau intrarea în Moldova.
În toamna anului 1916, în fața ofensivei declanșate de forțele germano-austro-ungare, trupele române s-au retras în debandadă, cu o excepție: unitățile Diviziei 2 Cavalerie, din care făcea parte și Brigada 4 Roșiori Tecuci (Regimentele 6 și 11 Roșiori Tecuci), care aveau misiunea de a opri trupele puterilor centrale pe aliniamentul Carpaților.
În timpul acestor lupte, cunoscute sub numele de Prima bătălie de la Oituz, care au început în seara zilei de 28 septembrie / 12 octombrie 1916, ostașii regimentelor tecucene din cadrul Brigăzii 4 Roșiori au dat dovadă de adevărate fapte de eroism. În dimineața zilei 28 septembrie 1916, Brigada 4 Roșiori se afla în rezervă, în localitatea Brețcu. După ce divizia a primit ordin să „acopere valea Oituzului până la venirea trupelor de infanterie ce sunt deja în marș”, trupele Regimentului 11 Roșiori au ocupat poziții pe dealul Moghioruș, în apropierea monumentului împărătesei Elisabeta (Sisi), la nord-est de Brețcu, unde a fost amplasată și artileria călăreață a brigăzii, condusă de colonelul Gheorghe Rusescu. Cu baioneta la armă, dar și cu lancea, cavaleriștii noștri au șarjat violent dușmanul, care a fost respins și alungat până în Brețcu.
O descriere a luptelor purtate de cavaleriști la Moghioroș avem de la căpitanul Aurel I. Gheorghiu, participant la acele încleștări teribile. După ce inamicul s-a apropiat la mai puțin de 50 de metri, „deodată, un șopot se strecura de pretutindeni: <<baioneta>>!”
Un fluier ascuțit sfâșie liniștea și cum, câteodată, explodează, pe neașteptate, o mină ce cutremură văzduhul, zvârlind așchii ucigătoare în toate părțile, astfel, clocoti din desișuri un <<ura >> groaznic, sălbatec, înspăimântător, ca un tunet, iar cicliștii, urmați de călăreți cu baioneta la armă, cu sulițile întinse și cu ochii ieșiți din orbite, năvălesc de pretutindeni asupra valului dușman.
De după fiecare brad răsare câte unul din ai noștri și de după fiecare stâncă izvorăsc necurmat roșiorii. O clipă ungurii se opresc; un moment de zăpăceală îi cuprinde, de ezitare, de groază, și la vederea neașteptată alor noștri ce nu mai strigă <<ura >>, ci urlă înfiorător ca niște fiare înfuriate, într-o goană nebună linia reculează, se frânge și apoi o pornesc în neștire, îngroziți, împânzind șoseaua, valea, munții… Fug ei, noi îi ținem de aproape, tunurile trag, mitralierele se iau la întrecere, baionetele se frâng, corpuri se îndoaie sub lovituri de suliți, rostogolindu-se în prăpastie, firea întregă se sbucimă și se frământă. I-am dus până în sat la Brețcu”.
Spre seară, trupele noastre au fost atacate de inamic. Deși nu erau obișnuiți cu lupta pe jos, cavaleriștii au rezistat eroic în fața atacurilor dezlănțuite de trupele germane până la sosirea pe poziții a regimentelor Diviziei 15 Infanterie.
Nu trebuie să uităm faptul că după retragerea din toamna anului 1916, la Tecuci, zeci de mii de refugiați și-au găsit adăpost. În același timp, pentru a apăra ultimul colț de pământ neocupat și sub tirul artileriei inamice, populația civilă, cercetași și militari au săpat tranșee nopți în șir pe linia Tecuci-Doaga. La gara din oraș, personalul civil și militar au depus eforturi supraomenești pentru a opri incendiile și a salva bunurile din depozite.
De asemenea, Tecuciul a avut un rol strategic esențial în pregătirea și desfășurarea luptelor. Aici se afla cel mai important nod feroviar, cele mai mari depozite de subzistență ale armatei și unul dintre cele mai mari triaje, de unde răniții erau trimiși la spitalele din oraș sau din împrejurimi.
Fostul județ Tecuci a fost, într-adevăr, unul dintre cele mai afectate în Primul Război Mondial, deoarece localitățile situate de-a lungul Siretului au devenit teatru de război: Tudor Vladimirescu, Hanu Conachi, Liești, Fundeni, Ivești, Movileni, Furceni, Cosmești și Tecuci au suferit distrugeri importante, iar nenumărați locuitori ai acestor așezări și-au găsit sfârșitul în urma bombardamentelor neîncetate ale aviației și artileriei inamice din vara anului 1917.
La Tecuci au fost prezente personalități de marcă, precum Regele Ferdinand și Regina Maria, generalii Eremia Grigorescu, Constantin Cristescu, Aleksandr Ragoza sau Henri Mathias Berthelot, care au avut o contribuție importantă la obținerea victoriilor din vara anului 1917.
De asemenea, nu trebuie uitată contribuția Regimentului 50/64 Infanterie Tecuci la obținerea victoriei Armatei Române în luptele care au avut loc pe 6 august 1917, la marginea pădurii de la Răzoare (cunoscută ca Bătălia de la Mărășești).
În cursul acestor lupte, ostașii regimentului tecuceano-putnean au demonstrat un adevărat eroism colectiv sub comanda locotenent-colonelului Diamandi Genuneanu, care a organizat o defensivă extraordinară la Cota 100, unde au reușit să reziste atacurilor a două regimente bavareze. Chiar dacă, la un moment dat, trupele germane au reușit să pătrundă între pădurea Răzoare și viile Negroponte, amenințând pozițiile noastre de la Cota 100, trupele noastre au reușit să le oprească. Așa cum arată și documentele, acest lucru a fost posibil în urma „vestitului contraatac de la Răzoare, în ziua de 6 august 1917, care a determinat retragerea inamicului”, inițiat de căpitanul Nicolae Miclescu, „comandant erou al Batalionului I din Regimentul 50/64 Infanterie”, regiment din care au făcut parte mulți ofițeri, subofițeri și soldați din județul Tecuci.
După bătălie, conform relatării generalului Constantin Găvănescul, cei 1000 de prizonieri luați la 6 august de către diviziile 9, 10 și 13 de infanterie au „defilat” la Tecuci, în ziua de 8 august 1917, „în fața Augustului nostru Suveran”.
Povestea eroilor din Tecuci rămâne profund înrădăcinată în memoria noastră colectivă. Războiul de Întregire Națională nu poate fi uitat, iar unitățile militare din Tecuci, precum Regimentele 24 și 64 de Infanterie, Brigada 4 Roșiori (formată din Regimentele 6 și 11 Roșiori) și Grupul 2 Aeronautic, au ocupat un loc de cinste în paginile glorioase ale istoriei neamului nostru. Toate aceste aspecte fac din Tecuci un loc special, o parte esențială a identității noastre colective. Prin urmare, nu există nicio rațiune pentru a renunța la această identitate. Dimpotrivă, ar trebui să ne mândrim cu strămoșii noștri, care au demonstrat solidaritate și un spirit de sacrificiu remarcabil. Nu avem niciun motiv să ne simțim rușinați că suntem tecuceni.
Daniel Bradea