Tecuciul Interbelic 

 

Într-un articol anterior, publicat sub genericul „Tecuciul de altădată”, am prezentat perioada imediat următoare Primului Război Mondial punând accent pe eforturile de reconstrucție ale orașului după devastările provocate de bombardamentele germane. 

Totuși, acest proces de refacere s-a confruntat cu numeroase obstacole din cauza reformei agrare pusă în aplicare după război, conform prevederilor Legii din 17 iulie 1921. Orașul, având caracter predominant agricol, a fost afectat de distrugerea marilor proprietăți, ceea ce a redus considerabil resursele financiare necesare pentru revitalizare. 

Conform datelor statistice publicate în „Anuarul Socec al României Mari 1923-1924”, activitatea economică din Tecuci era extrem de limitată, axându-se în principal pe comerț și meșteșugărie. Astfel, orașul, cu o populație de 14.976 locuitori conform recensământului din 1920, era considerat „comercial activ”. În cadrul localității funcționau un liceu de băieți, o școală profesională de fete, o școală de educație cooperatistă, 3 școli primare de băieți, 2 de fete și 1 mixtă. De asemenea, în Tecuci își aveau reședința Brigada 26/36 Infanterie, Regimentul 24 Infanterie, Regimentul 50/64 Infanterie  și Regimentul 6 Roșiori. 

În primii ani ai deceniului al treilea al secolului XX, în Tecuci existau numeroși meșteșugari precum armurieri, băcani, bărbieri, bijutieri, birjari, blănari, brutari, căciulari, cârciumari, ceasornicari, cizmari, cofetari, croitori, dentiști, dogari, fotografi, lăcătuși, legători de carte, librari, măcelari, plăpumari, tâmplari, tinichigii, zugravi, și alți meseriași. Desigur, în oraș erau prezente și instituții financiare, precum bănci și case de credit, agenții de asigurări, hoteluri, cofetării, restaurante, drogherii, băcănii, case de modă, galanterii, și numeroase depozite de produse alimentare și industriale. În același timp, se remarcau o fabrică de ape gazoase, de carton, de pielărie, de mezeluri, de ulei, precum și ateliere mecanice, două farmacii, două depozite de ziare, o carieră de piatră, o pepinieră de viță americană, și un cinematograf. 

Din aceeași perioadă, avem și o relatare semnată de Ion Simionescu cu privire la aspectul localității. Distinsul profesor ne prezintă Tecuciul ca un oraș cu o istorie îndelungată, dar în care „nicio urmă din trecutul îndepărtat nu se mai vede”. În  el ajungi „pe un bulevard bine îngrijit, care îţi lasă o bună impresie mai ales când străluceşte la lumina becurilor electrice”. Urmează apoi „casele curăţele, micuţe, unele chiar de curând clădite, în stil românesc. Străzi relativ drepte, se întretaie destul de regulat în partea nord-apusană, mărginite cu case gospodăreşti, luminoase, fiecare cu o curte largă în faţă şi o grădină cu pomi. E cartierul românesc, al vechilor proprietari de moşii ori al funcţionarilor care au apucat vremurile de aur, putându-şi din leafă agonisi economii pentru o căsuţă cu o bucată de pământ prin prejur”.  

 Apoi, autorul detaliază obiectivele urbane precum: Grădina Publică („un spațiu mai larg cu gard viu, bine tuns, cu alei strâmte, neumbrite”), Tribunalul („o clădire impozantă”), Primăria („singura clădire mai frumoasă, în stil românesc, dar cu prea multe chenare, pretenţioasă faţă de restul oraşului”), banca „Prevederea” („o clădire modernă, cu aparență de beton”), piața („un maidan pietruit, înconjurat de dugheni, în mijloc cu nelipsitul foişor, turn octogonal, singurul care se profilează deasupra clădirilor când priveşti oraşul din depărtare”), Teatrul („cu frontispiciul o adevărată placardă pentru afişe, unele scrise cu mâna, altele pe jumătate zdrenţuite, o împestriţătură de petece de hârtie care-ţi fac impresia de ruină şi părăsire”), Școala Normală și „dormitorul viitorilor învățători”, găzduit într-un fost hotel. De asemenea, nu este uitată „artera negustorească”, o „stradă lungă”, cu „dugheni lângă dugheni”, și spitalul, „destul de curat, dovada sentimentelor de pietate al unui donator”.   Practic, „orașul propriu zis, adică îngrămădirea dughenelor mărunte, perete în perete, ţine puţin”, până la clădirea gimnaziului. De aici și până în Satu Nou, „rarele becuri electrice îţi mai dau de ştire că te afli tot în oraş”, iar  casele „cu grădini mari, cu ogoare de popuşoi în jur, cu obişnuita fântână cu cumpănă la poarta gospodăriei”, creează astfel impresia unui sat mai mare. 

Ion Simionescu observă că viața economică a orașului este „într-o stare de lâncezeală”, Tecuciul funcționând mai degrabă ca un centru de aprovizionare pentru satele din jur. În ceea ce privește viața culturală, aceasta este descrisă ca fiind „ștearsă”, manifestându-se în jurul școlilor printr-un formalism cultural, cu doar o sclipire de interes în jurul Ateneului. Profesorul remarcă cu amărăciune că „astăzi cuvintele de cultură, focare de cultură, apostoli ai culturii, se aud din gura fiecărui analfabet”. 

Cu toate acestea, numele orașului Tecuci „va rămâne veşnic în amintirea noastră, căci atunci când România întreagă se restrângea la Moldova până în Siret, un punct însemnat de razăm al zidului de piepturi româneşti era Tecuciul. Se mai păstrează încă ici şi colo urmele bombardării, iar ca un simbol al rezistenţei, copacul din colţul gării, având în el înfipt un obuz, e ca un monument natural al vremii de groază, dar si de speranţe, de laşitatea unora dintre aliaţi şi de îndârjita însufleţire a celor rămaşi singuri, să-şi apere pământul strămoşilor lor. Aici este cimitirul multor copii care au apucat drumul pribegiei, căzând în ghiara morţii, prin osteneală şi mizerie. Un monument s-a ridicat în amintirea lor, ceea ce este un semn îmbucurător pentru sentimentul celor care au luat iniţiativa”. 

Între Satu Nou și oraș se întindea un teren de aproximativ 14 hectare, care, în perioada mandatului primarului Virgil Mironescu, a fost repartizat funcționarilor și văduvelor de război, aceștia construindu-și propriile locuințe. Astfel, în luna iulie a anului 1929, noul cartier avea 108 case. 

În anul 1930, Ion Simionescu revine la Tecuci și constată că „orașul s-a schimbat mult”. Case noi se îngrămădesc în spatele gării și în jurul statuii eroilor ceferiști din război, bulevardul curat și asfaltat, fiind umbrit de arbori stufoși. Pe o stradă laterală, o statuie ce ilustrează „un cercetaș, cu sacul în spinare și toiagul pribegiei în mână, aminteşte calvarul unora dintre copii, care au apucat spre drumul mântuirii, de groaza duşmanului ce cotropise Muntenia”. 

 Totuși, articolul publicat în octombrie 1930 în ziarul „Viitorul” nu avea ca scop descrierea localității. Autorul dorea să prezinte o „minune” într-un oraș de provincie în care „zarva politicii copleșește totul”. Oameni care își petrec ziua întreagă la cafenea, dezbătând pasionat știrile zilnice, dar fără a aborda „politica intereselor generale” sau problemele comunității imediate. Discuțiile se transformă inevitabil în analize meschine și ineficiente asupra personalităților politice locale, pline de venin și bazate adesea pe zvonuri și informații neconfirmate. 

În mijlocul acestui tablou, autorul observă cu satisfacție că, în ciuda agitației politice, există și lumini de excelență. În paginile publicațiilor Academiei Române, aflase despre Al. Alexinschi, un profesor din Basarabia, recent stabilit la Tecuci, specializat în studiul fluturilor. De asemenea, auzise despre pasiunea profesorului Constantin Solomon pentru colecționarea „rarităților arheologice”. Cu toate acestea, ce l-a captivat cu adevărat a fost descoperirea că „un modest funcționar de la baroul avocaților” deținea un muzeu bogat, cu „o colecție regională interesantă și variată”. Tentat de această „minune”, profesorul decide să facă un drum la Tecuci pentru a admira personal această colecție remarcabilă. 

La finele lunii decembrie 1933, Tecuciul a fost vizitat de Mihai Tican, reporterul ziarului „Universul”.  Acesta a evidențiat faptul că orașul, cu o populație de 17.000 de locuitori, era preponderent agricol și avea o mică industrie. În localitate se afla o școală de aviație, un aerodrom și două regimente. De asemenea, orașul dispunea de trei grădinițe destinate copiilor, două ateliere de lucru manual, o școală profesională, un liceu internat pentru fete, un liceu pentru băieți, două școli comerciale și o școală de meserii. Nu în ultimul rând, exista o instituție școlară dedicată numeroasei comunități de evrei din oraș. 

Autorul articolului a observat cu interes monumentul eroilor ceferiști, „bulevardul lung, asfaltat și bine întreținut, mărginit de arbori mari”, precum și biserica „Sfântul Ioan”, pictată de „artistul Vermont”. În timpul șederii sale în Tecuci, a avut ocazia să exploreze  Grădina Publică („destul de frumoasă, unde se găsește statuia scriitorului folclorist Tudor Pamfil”), hala orașului și închisoarea („lipsită de lumină electrică”). Reporterul a adus în atenție și hotelurile din localitate, menționând că acestea nu erau „deloc faimoase”, iar restaurantele practicau prețuri ridicate. A dat exemplu  restaurantul „La Costache Decuseară”, unde tarifele erau superioare celor din București. La recomandarea primarului, a făcut o vizită  și la Muzeul de Arheologie și Științe Naturale, situat pe strada Costache Negri nr. 5, unde Mihail Dimitriu, proprietarul muzeului, i-a oferit explicații amănunțite. 

În 1936, în orașul „din ținutul dealurilor”, cu o lungime de aproximativ 7 km, amplasat într-un județ îngust, dar cu o întindere de 127 km, Ion Simionescu observă o singură schimbare notabilă. „La capătul sudic, în mijlocul bălăriilor şi al arăturilor, se înalţă clădirea impozantă, dar neisprăvită, ce trebuia să adăpostească o şcoală normală”. Din loc în loc, câte o casă nouă de dimensiuni modeste reflectă influența clădirilor americane din Capitală. În rest, domnește o liniște deplină. „După-amiaza unei zile de sărbătoare, când dughenele sunt închise și piața este pustie, poți număra pe degete oamenii întâlniți. Viața este paralizată”. În orășelul cu o atmosferă „patriarhală” și „o liniște desăvârșită”, se remarcă „căsuțele curate, distanțate, cu grădini mari, ce sunt înveselite de ninsoarea petalelor albe agățate ciucurilor pe ramurile cireșilor, vișinilor ori merilor”. 

 În această liniște, profesorul a descoperit fapte demne de a fi aduse în lumină. Așa cum este „frumosul muzeu regional”, o creație înfăptuită prin „patima de colecționar a domnului Dimitriu” și „gestul de danie” al lui Teodor Cincu, care a oferit orașului „o casă încăpătoare, în care primăria a instalat muzeul format din colecţiunile adunate cu sârg dar mai ales cu jertfă de osteneală şi bani, ale domnului Dimitriu”.  

Apoi, se amintește că în Tecuci mai există „o colecţie de obiecte adunate tot de la Poiana”, realizată de către profesorul Constantin Solomon, directorul Școlii Comerciale. De asemenea, în oraș activează şi un profesor de ştiinţe naturale de la liceu, Alexei Alexinschi, „care îşi cheltueşte vremea liberă şi bani, adunând fluturi şi alte insecte, contribuind la cunoaşterea faunei locale şi prin lucrări tipărite de Academia Română”. În final, se trage concluzia că „în liniştitul Tecuci, cu străzile fără ţipenie de om în zilele de sărbătoare, am găsit opere săvârşite numai din dragoste pentru ştiinţă”.  

I. Stoenescu, trecând și el prin Tecuci în februarie 1944, subliniază transformările prin care a trecut orașul. Descrie cu amărăciune că, deși orașul care a fost în trecut  martor la „vremuri de glorie politică și culturală”, nu s-a remarcat ulterior „prin evenimente sau date demne de memorat ”. Astfel, Tecuciul a devenit „o așezare urbană de modestă importanță”, desfășurându-și existența „într-o atmosferă molcomă de vechi târg moldovenesc”. Fără agitația marilor centre comerciale și industriale, viața cotidiană se desfășoară „în ritmul trepidant specific orașelor sezoniere”. Călătorii sosesc în căutare de produse manufacturate sau distracții, iar toamna aduce cu sine comercianți de cereale și vinuri.

În mijlocul acestui peisaj, Tecuciul își desfășoară viața într-o relativă anonimitate. Clădirile dărăpănate de cutremurul din noiembrie 1940 oferă mărturie a unei realități încercate. În fața ochilor se prezintă o lume modestă, populația fiind compusă în principal din funcționari, pensionari, negustori de importanță redusă și mici meșteșugari. Această comunitate trăind sub grija zilei de mâine. 

Din aceste relatări, se desprinde imaginea unui Tecuci interbelic caracterizat de o dezvoltare economică precară și o viață culturală modestă, oferind puține atracții.  Surprinzător, chiar și în prezent, după trecerea a peste 80-90 de ani de la acele relatări, constatăm persistența unor elemente similare: bulevardul, Grădina Publică, muzeele și bisericile, de parcă orașul a rămas încremenit în timp. Schimbările notabile sunt puține, cu excepția dispariției grădinilor cu viță de vie, livezi de cireși, vișini și meri, precum și a florilor care odinioară împodobeau străzile orașului. În același timp, localnici continuă să trăiască  cu aceeași preocupare pentru ziua de mâine.  

  

Daniel Bradea 

 

(Sursa foto: „Viitorul”, anul 28, nr. 8533, 25.06.1936.)