Din vremea Unirii Principatelor Române. Relatări despre Cocuța Conachi 

  

Femei vrednice și eroine ale neamului românesc au călăuzit spiritul patriotic în momentele dificile ale istoriei noastre. Ana Ipătescu a fost eroina Revoluției de la 1848. Ecaterina Teodoroiu, cu curajul său neclintit în Războiul Întregirii Naționale, și-a înălțat inima pentru apărarea țării. Regina Maria a fost farul luminos al românilor în timpul marelui război, iar prin implicarea sa activă a avut o contribuție esențială la făurirea României Mari. Sofia Nădejde, jurnalistă și militantă pentru drepturile femeilor, a deschis noi drumuri în lupta pentru egalitate și progres. Elisabeta Rizea și-a adus contribuția la lupta împotriva regimului comunist, devenind simbol al rezistenței și dorinței de libertate.  

În galeria nobilă a figurilor emblematice ce au marcat cursul istoriei noastre, mi se pare firesc s-o includem și pe Ecaterina (Cocuța) Conachi Vogoride, o patriotă înflăcărată și unionistă convinsă. De aceea, autori precum Paul Păltănea, Vasile Ghica și Ionel Necula i-au consacrat pagini memorabile.  

Ecaterina Conachi, cunoscută sub numele de Cocuța, a văzut lumina zilei la 17 august 1828, în Țigănești, fiind rodul uniunii dintre marele logofăt Costache Conachi și Smaranda (Zulnia) Conachi – Negri. În anul 1846, s-a căsătorit cu Nicolae Vogoride, viitorul caimacam al Moldovei.    

Ea nu doar că a fost o patriotă adevărată, dar relațiile ei strânse cu personalități ilustre precum Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, fără a uita de fratele ei vitreg, Costache Negri, au contribuit la conturarea unei puternice convingeri unioniste. Cocuța a îmbrățișat cu entuziasm programul unionist al publicației „Steaua Dunării”, conceput în biroul său din Iași, de Kogălniceanu, și trimis, la 19 decembrie 1855, lui Costache Negri la Constantinopol. Activitatea ei ferventă în sprijinul partidei unioniste nu s-a estompat nici după ce soțul ei, Nicolae Vogoride, a fost numit caimacam al Moldovei, la 7 martie 1857. 

Având în vedere evitarea redundanței detaliilor oferite de autorii anterior menționați, ne vom concentra în continuare asupra modului în care acțiunile Cocuței, desfășurate în timpul procesului de unificare a Principatelor Române, au fost ilustrate și analizate, de-a lungul vremii, în diverse publicații.  

Cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române, Gheorghe Ghibănescu publica în revista „Arhiva” din Iași, în numărul din ianuarie 1909, articolul „Geneza ideii de unire”. La finalul acestuia, sublinia că în „pragul înfăptuirii Unirii, fost-a ca o femeie Cocuța Vogoride, fata marelui patriot Costache Conachi, să înlesnească unioniștilor acțiunea lor politică, furând corespondența soțului ei, Vogoride Caimacamul”. Această faptă fiind făcută „din convingere că apără o cauză dreaptă”. 

 Pe 25 ianuarie 1909, în paginile ziarului „Adevărul”, vedea lumina tiparului articolul intitulat „Din timpul Unirii”, în care se relata că „principesa Cocuța, soră după mama ei cu patriotul Costachi Negri, era credincioasă și statornică ideii mari a Unirii”. În același timp, soțul ei, Nicolae Vogoride, era descris ca fiind „dușman al Unirii” și „tiran al Moldovei”. Acesta purta și epitetul de „micul Samson”, care „avea să fie biruit atât de frumusețea Dalilei, cât și de abilitatea ei”, adică de Cocuța, soția sa. În articol se arată și cum a fost învins caimacamul. Atunci când părea că Unirea a fost compromisă, „unioniștii, prin ambasadorul francez, au adus la cunoștința publicului scrisorile secrete ale caimacamului, niște ordine intime primite de la Marele Vizir al Turciei, cu scopul de a lucra împotriva Unirii”.   

Autenticitatea scrisorilor furate era recunoscută de ziarul oficial „Gazeta Moldovei” din 21 august 1857. Autorul materialului, care semnează cu pseudonimul Rodion,  susține că „astăzi, problema istorică este dezlegată: autorul furtului a fost tot principesa, care dusese o luptă aprigă și împotriva soțului ei, și împotriva ministrului de interne, Costin Catargiu”. La final, se menționează: „Este stabilit însă că actul îndrăzneț a izvorât dintr-o sinceră credință în necesitatea Unirii. Această credință a făcut, la un moment dat, ca Ecaterina Cocuța Vogoride să renunțe la fericirea căsniciei, deși, ca soț, caimacanul era un om ideal. Ea a părăsit Curtea, până când Vogoride a rugat-o să revină. Ambițios și mândru, caimacamul nutrea, desigur, dorința să reușească prin politica sa antiunionistă și să încoroneze fruntea femeii iubite cu o cunună de Domniță. Visul lui nu s-a îndeplinit. În schimb, s-a realizat visul ei — un vis al întregii țări — și de aceea posteritatea are datoria de a încununa, la rândul ei, fruntea fermecătoarei femei cu o coroană mai frumoasă decât aceea la care a renunțat: slava și recunoștința care i se cuvin unei luptătoare, care a fost, în același timp, o încântătoare figură a timpului său, bogat în lupte și în romantice îndrăzneli”. 

Pe prima pagină a ziarului „Dimineața”, apărut la 29 mai 1912, sub titlul „O datorie către două românce”, se propunea înălțarea „unui monument doamnei Elena Cuza”, precum și „un bust Cocuței Vogoride”. În respectivul articol, Cocuța era prezentată ca „o nobilă femeie”, al cărei „sânge cerea Unirea Principatelor”, dorind „o Românie Mare cu orice fel de jertfe, chiar cu despărțirea de prințul Vogoride. Cocuța, model de frumusețe și caracter, a furat din sertarul soțului ei corespondența compromițătoare” privind alegerile manipulate de Vogoride. „Această corespondență a căzut apoi în mâinele lui Napoleon al III-lea, care a comunicat-o reginei Victoria a Angliei. Rezultatul a fost că s-au casat alegerile viciate și s-au impus noi alegeri libere, din care au ieșit unioniștii în majoritate. Astfel, s-a asigurat alegerea lui Cuza și Unirea Principatelor. În alte țări cu sentimentul recunoștinței mai dezvoltat, Cocuța ar avea statuie și ar fi o figură populară; la noi nu știu dacă au auzit de ea o sută de oameni. Bustul ei ar fi o podoabă estetică pentru Iași sau pentru București”. 

În paginile ziarului „Vocea Galaților” din data de 7 august 1915, apare articolul intitulat „Economul G. Dimitru-Hogaş”. Acesta dezvăluie circumstanțele care au condus la demiterea lui Gheorghe Dimitriu, tatăl lui Calistrat Hogaș, din funcția de protoiereu a județului Tecuci. Decizia de destituire a fost emisă de către caimacamul Nicolae Vogoride și a fost primită „cu uimire și indignare” de către locuitorii din Tecuci, care au decis să intervină pe lângă soția lui, „frumoasa Cocuța Conachi, sub privirile căreia se topeau toate înverșunările bărbatului”. 

Alexandru Nicolescu, strănepotul prin alianță al lui Gheorghe Dimitriu, relatează întâmplarea așa cum i-a fost povestită chiar de către protopopul însuși: „La urma urmei, propuseră numeroșii prieteni să mergem cu toții la Țigănești și să ne plângem Cocuței, că doar ea este de-a noastră și nu-și va lăsa bărbatul să-și bată joc de oameni și de țară și să săvârșească nedreptăți… Mergem cu toții la Țigănești, căci ea, desigur, nu știe nimic de samavolniciile soțului ei și mai ales de nedreptatea săvârșită pe seama Cucerniciei tale, pe care te venerează un oraș și un județ întreg”. 

După prânz, trăsurile „începură a curge”, vreo 20 la număr, din Tecuci spre Țigănești. „Când văzu intrând atâtea trăsuri în curte”, continuă protopopul să-și aducă aminte, „Cocuța… arătă cam nedumerită în capul scărilor: — Binecuvintează, părinte protopoape, îmi zise ea, văzându-mă urcând scările. — Nu-mi mai zice protopop, că numai sunt. Bărbatul dumitale m-a dat afară, și răspunsei eu apăsat și silabisind vorbele. Căimăcămeasa se dumeri cu greu. — Cum asta, nu se poate… Trebuie să fie o greșeală… Bărbatul meu poate că a fost amăgit… În tot cazul, eu nu pot îngădui o asemenea nedreptate și, iată, chiar acum mă pun să-i scriu și rog pe Cucernicia ta să pleci neapărat mâine la Iași și să-i duci această scrisoare din parte-mi…”. 

Ajuns la Iași, a intrat la  palat, „în fața unei uși cu geamuri, caimacamul sta întins pe o canapea și un funcționar în picioare și citea ceva. Cunoscându-mă, sări în sus și-mi deschise ușa. Cum intrai, îi dădui  scrisoarea căimăcămesei, pe care, după ce a citit-o, îmi zise: — Așa este, te-am scos pentru că te-ai înhăitat cu zubargii ceia și faci greutăți guvernului… Dar dacă te lași de unire și făgăduiești că te-i face om de treabă, eu te pui îndată la loc. Mi-a trebuit multă putere”, continuă protopopul să povestească scena, „ca să mă stăpânesc în fața ofensei ce-mi făcea și-i răspunsei liniștit: — Unirea e dorită de toată lumea și eu nu mă pot depărta de turma încredințată păstoriei mele… Mi-i da ori nu mi-i da înapoi protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta este crezul meu astăzi și Dumnezeu m-ar trăzni dacă m-aș ispiti să-l părăsesc”. În cele din urmă, caimacamul l-a repus în funcție, deoarece, așa cum povestea protopopul în 1894, „Vogoride, dacă dorea, putea să treacă peste mine, trebuia însă să ție seama de dorința energic exprimată a soției lui”. 

În articolul „O eroină moldoveancă: Ecaterina Conachi Vogoride”, publicat la data de  4 septembrie 1936 în ziarul „Opinia”, Rudolf Șuțu relatează despre „o impresionantă întâmpinarea adresată Asociației feministe” din Iași. Prin aceasta se solicita includerea numelui Cocuței în „panteonul neamului”, subliniindu-se că, „ea a fost singura femeie și cea mai proeminentă personalitate a evenimentelor care au dus la triumful Unirii”. Rudolf Șuțu enumeră câteva dintre argumentele invocate în respectiva adresă, prin care se justifică acest demers. Se menționează că principesa „a înfruntat strășnicia vijeliosului caimacam, sacrificându-și înalta situație” și stabilitatea căminului conjugal. Chiar și-a amenințat soțul „cu despărțenia dacă nu-și schimbă atitudinea politică în favoarea Unirii principatelor. Ea s-a retras la moșiile părintești de la Țigănești, lângă Tecuci, părăsind capitala și palatul domnesc tocmai când urma să facă onorurile casei față de reprezentanții puterilor garante, în frunte cu Talleyrand și alți mari diplomați ai timpului. Caimacamul a fost nevoit să cedeze înaltului patriotism al soției sale și astfel să asigure Unirea Țărilor Române”. Autorul memoriului adresat Elenei Meissner, președinta asociației, întreabă retoric feministele despre motivul pentru care, „nu se ostenesc să-i cunoască faptele” și  „măreția înfăptuirilor ei”, pentru a o revendica pe Cocuța „ca o icoană sfântă” a mișcării lor. În încheiere, le îndeamnă „să contureze, în lumina dreptei judecăți a istoriei”, figura „celei  mai de seamă ctitoare a Unirii, pe principesa Cocuța Conachi Vogoride-Ruspolli”. 

Întâmplările relatate în acest articol au avut loc în primăvara anului 1857. Cocuța, nemulțumită de „samovolniciile” comise de ministrul de interne, Costin Catargiu, și „scârbită de levantin”, părăsise Iașul și se stabilise la moșia de la Țigănești. În raportul întocmit de consulul Victor Place, la 2 mai 1857, pentru contele Walewski, ministrul de externe al Franței, referitor la această chestiune, se menționează: „Prințesa Vogoride, după ce și-a sfârșit toate argumentele pentru a obține de la soțul ei înlăturarea lui Catargiu, s-a retras la țară. Acolo, o covârșiseră știrile venite din  toate colțurile Moldovei despre samavolniciile acestui om, disperarea umplând ființa ei devotată cu totul țării sale”. 

Sosirea la Iași, în aprilie, a comisarilor europeni îl face pe Vogoride să-i ceară Cocuței să se întoarcă, pentru a-i primi pe diplomați. Dar aceasta nici nu a vrut să audă și, prin intermediul lui Alexandru Moruzzi, i-a comunicat că nu se va întoarce în capitală cât timp Catargiu va fi ministru.  

Conform aceluiași raport al lui Victor Place, consulul Franței la Iași, Cocuța ar fi transmis următoarele cuvinte: „Ai venit în ţară sărac, lipit pământului, n-ai altă  avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din  averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devină şi a d-tale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea printr-un  divorţ să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii. Pentru moment, îţi  cer darea afară a lui Catargi şi numai atunci mă voi întoarce la dumneata”. 

Într-un necrolog dedicat Luciei D. Greceanu, fiica lui Nicolae și Ecaterina Vogoride,  publicat la 9 aprilie 1938 în ziarul „Opinia”, colonelul dr. Em. Veisa consideră că  prin mama ei, Lucia „merită o veșnică și caldă amintire a României de azi”. Deoarece, „Cocuța Conachi Vogoride, văzând uneltirile soțului ei contra Unirii Țărilor Române și prigoana lui împotriva unioniștilor și în deosebi contra lui M. Kogălniceanu și a lui Costache Negri, nu a stat la îndoială și a părăsit căminul conjugal, a încetat de a-i mai da bani pentru nevoile politice ale lui Vogoride și, mai târziu, l-a respins definitiv, despărțindu-se. Cocuța Conachi este în istoria Unirii Principatelor una dintre cele mai mari figuri. Ea și-a pus imensa avere în slujba marii cauze a Unirii, ajutând prin toate mijloacele pe fratele ei, după mamă, Costachi Negri, în greaua lui misiune, care, cum știm, a fost alături de M. Kogălniceanu, făuritorul Unirii, sub egida lui Cuza-Vodă”. 

Desigur, în ceea ce privește furtul scrisorilor compromițătoare, în literatura de specialitate sunt vehiculate mai multe nume, însă acum nu ne vom ocupa de acest aspect al problemei. De asemenea, Dumitru Hîncu și Alexandru Leon, în articolul „Vremea Faptei”, publicat în decembrie 1959 în revista „Viața Românească”, arată că maica Eugenia, sora lui Costache Negri, a fost însărcinată de Comitetul Unirii cu „furtul hârtiilor tainice ale caimacamului, despre care se bănuia că ar putea aduce lumină asupra intrigilor acestuia și ale complicilor săi”. În această acțiune, maica ar fi atras-o și pe Cocuța, care a fost convinsă „să dezvăluie locul unde caimacamul își ținea hârtiile cele mai secrete. Mai mult decât atât, fata boierului Conache n-a dorit să se implice în trădarea bărbatului ei, pe care îl disprețuia și de care îi era silă”. Furtul avea să fie făcut de „camardinerul beiului”, care, „pentru o recompensă financiară considerabilă”, i-a adus măicuței „hârtiile pe care le descoperise în sipețelul de fildeș”. 

Autorii care susțin că Ecaterina (Cocuța) Vogoride nu a sustras documentele compromițătoare se bazează în special pe declarațiile Luciei Greceanu, fiica Cocuței, care i-a spus lui C. Gane: „Nu mama a fost aceea care a furat scrisorile”. Mai puțin cunoscută este scrisoarea Smarandei Rosetti, fiica Catincei Negri (sora lui Costache Negri), trimisă de la Focșani, pe data de 10 februarie 1909 lui Daniel Clain. În aceasta  se menționează: „Niciodată d-na Vogoride n-ar fi fost capabilă de un astfel de act! Cu toate convicțiile și idee deosebită de a bărbatului ei, sora lui Costache Negri nu putea să fie decât unionistă! Ș-apoi pe timpul când s-au furat actele ne aflam amândouă la Paris”.  

În scrisoare, doamna Rosetti spune că „profitând de depărtarea de casă” a Cocuței, unioniștii au apelat la „o demimodenă, o cocotă foarte frumoasă, o pariziană bine cunoscută de tinerimea ieșeană”, care „a fost cumpărată cu 90.000 de franci, ca în tovărășie cu camardinierul lui Vogoride să fure aceste scrisori”. La final, susține că afirmațiile sale sunt „adevărul istoric, și surâd cu dispreț la calomniile câte s-au răspândit asupra memorabilelor fapte ce s-au săvârșit în timpul lucrărilor pentru Unirea și Mărirea Neamului nostru”.  

În ciuda acestor controverse, patriotismul Cocuței nu poate fi contestat. După cum am menționat la începutul acestor rânduri, consider că merită să fie inclusă în panteonul marilor personalități feminine ale istoriei noastre. 

 

Daniel Bradea