Povestea edificării Catedralei „Sf. Gheorghe” din Tecuci 

   

Continuăm ciclul de articole publicate sub genericul „Tecuciul de altădată” cu un material referitor la construirea  bisericii catedrale din Grădina Publică a orașului Tecuci. 

Vechea biserică catedrală din Tecuci, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, a fost închisă în anul 1898 de către autorități din cauza prăbușirii unor pereți. În acea perioadă, Casa Bisericii dispunea de unele fonduri, dar Primăria Tecuci avea planuri mai ambițioase decât simpla reparație a edificiului religios. Dorința acestora era să reconstruiască complet biserica și să deschidă o stradă care să ducă direct de la Casa Comunală până la ușa bisericii. Cele două clădiri se aflau față în față, însă între ele se afla proprietatea lui Nicolae Caloianu. Din cauza crizei economice prin care trecea orașul, reparația bisericii nu era posibilă la acel moment. 

În aceste condiții dificile, părintele protopop Ioan Andreescu a inițiat o campanie de strângere de fonduri, apelând la generozitatea cetățenilor. Primul apel a fost adresat doamnei Elena Tache Anastasiu, „o persoană cunoscută în oraș pentru caritatea sa”. În 1903, aceasta a făcut o donație de 5.000 de lei pentru restaurarea bisericii.  

Totuși, în anii următori, nu a fost întreprinsă nicio acțiune în acest sens. Conform raportului primarului privind „administrația comunală” în anul 1907, aflăm că biserica catedrală rămânea în continuare închisă, întrucât era „deteriorată, din cauza vechimii”. Autoritățile dispuneau de suma de 31.890 de lei pentru repararea acesteia, însă conform estimărilor costurile lucrărilor ar fi fost de 45.000 de lei. În plus, primarul Iacob Albu considera imperios necesară construirea unei noi biserici, „după un anume plan care să corespundă unei catedrale dintr-o capitală de județ”. 

Situația a rămas neschimbată și în anul 1917. Deoarece biserica „Sfântul Gheorghe” nu mai găzduia slujbe religioase, biserica „Sfântul Nicolae” a devenit catedrala orașului. În urma bombardamentelor inamice, autoritățile locale au decis demolarea turlei și a pridvorului bisericii „Sfântul Gheorghe” pentru a preveni riscul prăbușirii, care ar fi putut duce la pierderi de vieți omenești. În cele din urmă, în 1919, biserica a fost demolată, iar sub îndrumarea preotului Nicolae Conduratu a fost format un comitet pentru construirea noii catedrale. 

În vederea asigurării fondurilor necesare „reconstrucției bisericii Sf. Gheorghe, catedrala orașului Tecuci”, în martie 1920, Ministerul de Interne avea să  autorizeze organizarea unei „Loterii publice”.

După ce Teatrul Județean a fost distrus într-un incendiu, în ianuarie 1929, s-a propus  ca în locul fostului foișor, să se construiască catedrala. Iar șapte ani mai târziu, George Carp propunea în paginile ziarului „Curierul Tecuciului” dărâmarea bufetului, astfel încât suprafața Grădinii Publice să fie dublată și în locul eliberat să fie ridicată noua catedrală a orașului.  

Din  articolul „Iarăși nevoi tecucene”, publicat de Nicolae Conduratu în „Curierul Tecuciului”, aflăm că în ședința din 8 februarie 1936, Consiliul Comunal Tecuci a decis ca viitoarea catedrală să fie ridicată în Grădina Publică. Acest lucru a fost susținut „cu însuflețire” de primarul Constantin Condrache, deputatul Nicolae Berha și avocatul Dimitrie Balaban, urmând ca lăcașul de cult să constituie „punctul de orientare al viitoarei sistematizări a orașului”.  

Cu prilejul întrunirii Comitetului de construcție a Catedralei orașului, desfășurată la sfârșitul lui noiembrie 1936 în localul primăriei din Tecuci, a fost pusă în discuție întocmirea planului de construcție și adunarea fondurilor necesare, urmând ca decizia finală să fie luată la o viitoare ședință a Comitetului. 

La 20 decembrie 1936, Alexandru / Alecu  Anastasiu a fost ales președinte al „Comitetului de Construire a Bisericii Catedrale a Orașului Tecuci”, precum  și președinte al „Comitetului Permanent de Acțiune”, care avea scopul „de a lua  toate măsurile pentru ducerea la bun sfârșit, în cel mai scurt timp posibil, a ridicării monumentului Catedralei, podoabă arhitectonică și religioasă a orașului Tecuci”. Părintele Nicolae Conduratu avea să fie numit secretar al comitetului. Cu această ocazie, locotenent-colonelul Coman Ionescu a oferit o donație în valoare de 30.000 de lei, un gest remarcabil având în vedere că, în acea perioadă, prețul unui hectar de pământ se situa în jurul sumei de 4.000 de lei. De asemenea, colonelul a jucat un rol activ în eforturile de strângere a fondurilor necesare pentru construcția catedralei.

Astfel, împreună cu avocatul Traian Corodeanu, au efectuat vizite la sediile băncilor comerciale și ale băncilor populare, la cooperative, la întreprinderile comerciale, la atelierele muncitorești, la societățile de binefacere, la parohiile din întregul județ, precum și la locuințele locuitorilor din oraș. 

În ziarul „Universul”, sub titlul „Construirea unei catedrale la Tecuci”, a fost publicată o corespondență din Tecuci care a evidențiat inițiativa notabilităților din localitate de a ridica o nouă catedrală. În acest sens, a fost constituit un Comitet restrâns responsabil de proiect,  alcătuit din Alexandru Anastasiu (președinte), Nicolae Teodorescu (prefectul județului), părintele Nicolae Conduratu și Catrina Al. Anastasiu (vice-președinți), casier maior I. Porumbeanu, avocatul Traian Corodeanu (secretar general) și Virgil Dancovici (secretar contabil). Se menționa că până la data transmiterii corespondenței (25 mai 1937), câțiva lideri locali au oferit donații generoase, printre aceștia numărându-se Alecu P. Anastasiu (500.000 lei), farmacistul C. Sachelarie (300.000 lei) și Prefectura județului Tecuci sub conducerea lui Nicolae Teodorescu (un milion de lei), alături de alte contribuții mai mici din partea altor lideri, funcționari și comercianți. Autorul articolului susținea că planurile, devizele și proiectele erau deja finalizate, anticipând că ceremonia punerii pietrei fundamentale va avea loc în primele zile ale lunii august 1937. Totuși, contractul pentru întocmirea proiectului de execuție al bisericii „Sfântul Apostol Petru” din Tecuci, încheiat între Alecu P. Anastasiu  și arhitectul Ion D. Traianescu, a fost semnat pe 5 iulie 1937. 

Catedrala urma să fie construită în Grădina Publică din centrul orașului și să fie o construcție monumentală, cu o înălțime de aproape 40 de metri și dotată cu facilități moderne, precum încălzire centrală și ventilatoare electrice. Costul total al construcției, potrivit devizului, era estimat la aproximativ zece milioane de lei. 

Într-un articol publicat în paginile ziarului „Curierul Tecuciului”, în octombrie 1937, D. Sbârnea și-a exprimat opoziția față de inițiativa celor care doreau să construiască catedrala într-un colț al  parcului: „Locul pe care va fi așezată Catedrala trebuie să constituie un tot armonios și simetric, și nu să fie o anexă, fie a Tribunalului, fie a Teatrului, fie a altceva cu miros urât și puturos. De aceea cred că Grădina Publică aleasă pentru construirea Catedralei nu constituie un tot, ci o anexă; într-un colț, catedrala, în alt colț, Tribunalul, în celălalt colț, Teatrul, și în alt colț rămas, ceva altceva, iar la mijloc atenție, cu garajul și latrina, întreb: ce înseamnă această îngrămădire de localuri publice?”. Autorul articolului pleda pentru demolarea tuturor clădirilor și ridicarea catedralei în mijlocul parcului. Pe data de 2 noiembrie 1937, D. Sbârnea a revenit cu un nou articol în care a arătat că pentru realizarea catedralei s-a apelat la arhitectul Traianescu.  

Acesta i-a întrebat pe conducătorii orașului: „Dărâmați Tribunalul? Dărâmați Teatrul? Dărâmați privata? Ferească Dumnezeu, fu răspunsul”. Pe de altă parte, D. Sbârnea susținea categoric dărâmarea tuturor clădirilor din Gădina Publică: „Să se dărâme Tribunalul, să se dărâme Teatrul, să se dărâme halele și toate celelalte, să se curățe locul și, în mijlocul acestui patrulater unificat și transformat într-un parc românesc, să se așeze Catedrala”. Zona în care construcțiile provizorii, insalubre și necorespunzătoare trebuiau demolate era situată într-un „patrulater cuprins între străzile Unirii, I. Gh. Duca, Carol I și I. C. Brătianu”. 

În ședința din 18 septembrie 1937, Consiliul Comunal al orașului Tecuci a decis să cedeze către Parohia „Sf. Gheorghe” din Tecuci o suprafață de 7.904 mp  din Grădina Publică a orașului, în vederea construirii Catedralei orașului Tecuci. După primirea avizelor de la autoritatea tutelară, la data de 12 noiembrie 1937, Alexandru Artimon, ajutorul de primar al orașului, a semnat actul de cedare „fără nicio rezervă și în mod irevocabil” a terenului. După îndeplinirea tuturor formalităților legale, Consiliul și Epitropia Parohiei urbane Sfântul Gheorghe din orașul Tecuci, conform procesului verbal din 5 mai 1938, au acceptat donația primăriei.   

Ziarul „Curentul” a publicat în mai 1938, „Un călduros apel pentru construirea catedralei din Tecuci”, în care  se menționa: „Tecuciul, «târg de margine şi scaun de vamă» în trecutul îndepărtat, iar mai apoi oraş uitat şi nebăgat în seamă, dar totodată şi cel mai înaintat post de comandă în marele războiu, este astăzi în căutarea şi reînvierea rosturilor sale fireşti de viaţă şi afirmare culturală şi românească. El se adresează dumneavoastră, cu evanghelică încredere şi vă cere sprijin. Începutul vrea să-l facă prin construirea unei catedrale în locul acelei care, devenind improprie pentru deplina ei menire, a fost închisă în 1898 şi apoi demolată în 1919”.  

În apel erau prezentate și informații referitoare la sumele strânse pentru construirea  bisericii: „Până în prezent, s-a achizionat terenul în suprafaţă de 8.000 m.p. (fost grădină publică din centrul oraşului, donată de Primăria Tecuci) pe care să se facă zidirea, s-a întocmit de către domnul arhitect prof. I. Traianescu, planul şi devizul pentru suma de 8.000.000 lei din care s-a adunat abia 1.000.000 lei”. 

 Comitetul de inițiativă, responsabil de construirea catedralei, dorea să cinstească memoria cercetașilor care și-au dat viața în Primul Război Mondial prin amenajarea unui „Mausoleu cercetășesc” în subsolul noii catedrale din Tecuci. „Primul popas al unei armate ostenite de luptă a fost la Tecuci. Căci aici s-au oprit cei cari nu mai puteau înainta; aici s-a făcut începutul înnoirii unei armate ostenite de lupte grele. Aici, o populaţie de refugiaţi îngroziţi a aflat primul popas. Dar, mai ales, aici s-a sfârşit şi pentru totdeauna firul vieţii a peste 3000 de tineri, contingentul 1919—1920,  feciori mândri de olteni şi de munteni sprinteni, porniţi de la şanurile părinteşti în căutarea unei zări de mântuire. Iarna 1916—1917 i-a răpus prin frig şi prin foame, dar mai ales prin grozavă boală. 1874 dintre aceştia odihnesc în groapă comună, iar ceilalţi, risipiţi fără nume, printre mormintele tecucene din cimitirul oraşului. Cândva am turnat în bronz şi am aşezat într-o modestă piaţă, chipul Cercetaşului în amintirea lor, foşti cei mai mulţi cercetaşi; am închis cu gard şi am însemnat printr-un monument de stejar, locul lor de odihnă. Primul Cercetaş Regele Ţării a cinstit cu prezenţa Sa inaugurarea şi s-a plecat în faţa mormântului comun. Astăzi, când urmele cele dintâi se şterg şi când anii aştern uitare pe cercetași, nu se cade să piară, am crezut şi luptăm să cinstim aceste oseminte sfinte, aşezându-le într-o criptă, sub altarul Catedralei noi a oraşului Tecuci, căreia îi vom adăuga supranumele de Mausoleu cercetăşesc”.  

În legătură cu intenția de  amenajare a unui  mausoleu la subsolul catedralei, la Serviciul Județean al  Arhivelor Naționale Galați se găsește corespondența purtată în anul 1938 între părintele Nicolae Conduratu și Prefectura județului Tecuci.  

Părintele Conduratu, în calitate de secretar al „Comitetului pentru construirea catedralei din orașul Tecuci” și-a exprimat intenția de a depune osemintele cercetașilor morți în război la subsolul bisericii „pentru a fi păstrate cu iubirea ce li se cuvine”. În „Cripta Catedralei” urmau să fie aduse și reînhumate osemintele celor 1874 de cercetași îngropați (începând cu 15 ianuarie 1917) într-o parcelă specială din cimitirul orașului, deoarece „acesta era locul unde au căzut primii, și apoi cei mai mulți dintre cercetași”. Însă Societatea „Cultul Eroilor” considera că în criptele din subsolul catedralei trebuie să fie strămutate și osemintele militarilor căzuți pe front și îngropați în Cimitirul Eroilor (înființat de armată în iulie 1917) în cimitirul din Tecuci. Conducerea de la București a Societății (directorul gen. – generalul Nicolae Negreanu și directorul – Radu Makarovitch) vedea posibil ca „toate osemintele Eroilor, ce sunt înhumați pe teritoriul județului, să fie centralizate în cripte ce s-ar amenaja în construcția catedralei. Pentru ofițeri, subofițeri, iar din celelalte grade câte 2-3 reprezentativ, s-ar putea amenaja casete în zidărie, iar pentru toți ceilalți, 1-3 cripte în fundație”.  

La aceste propuneri, părintele Conduratu a răspuns că ele sunt nerealiste, deoarece  presupuneau resurse materiale considerabile, indisponibile pentru Comitet. Ca urmare, inițiativa a fost abandonată, iar în august 1944, Nicolae Conduratu a anunțat în ziarul „Curierul Tecuciului” că subsolul a fost finalizat. El a menționat că „a doua biserică subterană, în care, alături de mormintele ctitorilor, am zidit noi cripte (firide) în care am socotit că trebuie așezate și păstrate osemintele tuturor acelor înaintași, morți și îngropați în cimitirul orașului, dar din lipsa din localitate a unor urmași direcți sunt păstrate și uitate, și pe care biserica vrea să le cinstească după cuviință în veci din veci”.  

(Va urma) 

  

Daniel Bradea