Situația orașului Tecuci după Al Doilea Război Mondial 

  

În anul 1944, unui călător care vizita Tecuciul, localitatea situată pe malurile Bârladului i se prezenta ca „un biet orășel  de provincie, capitala județului sărac cu același nume, unde trenul te lasă cu inima strânsă, sfâșiată de îndoieli și spaime”.  

Orașul număra în jur de 20.000 de locuitori, găzduia 7 biserici, 8 școli primare, un liceu de băieți, cu o tradiție școlară înrădăcinată, oferind țării elemente de valoare, un liceu de fete, un gimnaziu industrial pentru fete și unul pentru băieți, o școală de comerț și una de cântăreți bisericești. 

În cadrul localității funcționa un azil de bătrâni, amplasat pe artera principală a orașului, ctitorit de cunoscutul bogătaș și filantrop Alecu Anastasiu, renovat cu ajutorul colonelului Albescu; de asemenea, exista și un arest preventiv, precum și o canalizare a pârâului Tecucel, bine realizată de fostul primar Marin O. Dumitrescu, care a salvat orașul de inundații. 

Pentru cel care ajungea în Tecuci cu trenul, gara orașului părea „o jucărie de copii, uitată între cele trei linii principale”, așa cum fusese de la început, păstrată poate ca „o relicvă” de cei de la căile ferate.   

La coborârea din tren, te întâmpina piața gării, rotundă și încadrată de cârciumi. În centrul pieței se înălța măreț monumentul dedicat eroilor ceferiști căzuți în Primul Război Mondial. 

Spre inima orașului își croia drum un bulevard „încorsetat de pomi înalți”. Cu o lungime de aproximativ 1500 de metri, acesta păstra asfaltul exact cum fusese turnat acum mai bine de două decenii: fără nicio știrbitură, fără nicio reparație majoră, o raritate într-o epocă în care multe șosele asfaltate necesitau refaceri complete la intervale de câțiva ani. Acest lucru arăta responsabilitatea și seriozitatea administrației locale în ceea ce privea gestionarea orașului și proiectele de modernizare. 

Străzile erau asemănătoare cu cele din mahalalele Bucureștilor. Sinuoase, înguste, uneori lipsite de trotuare, dar curate și îngrijite. Pe aceste străzi se plimbau moldoveni blajini, cu pași domoli, cu zâmbete binevoitoare și poate mai puțin eleganți decât locuitorii Capitalei, dar mereu îngrijiți și respectuoși. Ajungând în centrul orașului, erai întâmpinat de piața veche și părăginită, și strada comercială, cu prăvălii mici înghesuite una în alta, ai căror proprietari au păstrat aceleași firme de mai multe decenii. 

Catedrala se afla încă în construcție. Începută în anul 1938 prin efortul susținut al Comitetului permanent de acțiune condus de Alecu P. Anastasiu și a părintelui protopop Nicolae Conduratu, duhovnicul și îndrumătorul sufletesc al acestei parohii. Acoperișul și cupolele ei erau deja finalizate, crucile se înălțau mândre, iar ferestrele turlelor erau montate. 

Casele din jur erau mici și cochete, proaspăt văruite, unele mai îndrăznețe cu două etaje, altele mai discrete, rușinoase, acoperite de umbrele liniștite ale copacilor. 

În apropierea orașului se remarca o fermă model, considerată una dintre minunățiile locului, condusă cu pricepere de inginerul agronom Ion Dediu, directorul Camerei Agricole din Tecuci.  

O realizare deosebită, care făcea cinste atât vechii administrații care l-a construit, cât și primarului din acel timp, colonelul Ionașcu, era abatorul orașului, ce se distingea prin buna lui întreținere. 

În apropierea abatorului se ridica o clădire impunătoare, dar abandonată. Construită inițial pentru a găzdui Școala Normală a orașului, aceasta rămăsese neterminată de ani de zile, fiind părăsită, cu uși lipsă și interioare neamenajate. Ulterior, s-a propus să fie transformată în spitalul de boli sociale al orașului, însă lucrările au rămas în suspensie. Locuitorii care treceau pe lângă clădirea aceasta se simțeau indignați de faptul că, în loc să adăpostească elevi sau pacienți, era ocupată de o turmă de aproape 100 de animale, proprietatea medicului primar al spitalului „Anton Cincu”, doctorul Alexandru Lupan. Prin ferestrele cârpăcite cu scânduri, înăuntru se vedeau iesle improvizate, iar în camerele  care ar fi trebuit să fie săli de clasă sau saloane de spital era o mizerie care te îngrozea. 

Totodată, tecucenii își exprimau dorința de a avea și alte facilități în orașul lor: un teatru demn de numele său, deoarece singura sală de cinematograf era veche și neîncăpătoare; o piață modernă pe locul vechii „Țigănii”; parcuri frumoase și bine întreținute; o gară mai impunătoare și mai spațioasă; finalizarea lucrărilor la catedrală. 

Așadar, orașul Tecuci nu se ridica, așa cum se afirmă în unele articole, la nivelul „un centru excepțional de viață industrială și economică” pe care comuniștii urmau să-l ducă la ruină. 

După încheierea războiului, situația era extrem de gravă atât în Tecuci, cât și în întreaga Moldovă. Presa vremii atribuia această stare de lucruri „regimului fascist”, și „uneltelor sale lipsite de orice urmă de omenie”. Se considera că odată cu măsurile de salvare era necesar să se identifice vinovații  și „să li se aplice pedepse fără cruțare”, deoarece consecințele au fost dezastruoase pentru „o provincie întreagă, cu milioanele ei de locuitori, pe punctul de a pieri de mizerie, foame și boli”.  

Se argumenta că „tragedia Moldovei” s-a datorat „evacuărilor sălbatice și a distrugerilor conștiente din timpul acestora”. Dacă inițial jefuirea era la întâmplare, mai apoi Moldova a fost supusă unei „operațiuni la rece”. Detaliile despre modul în care s-a desfășurat această operațiune sunt consemnate în paginile ziarului „România Liberă” din 26 noiembrie 1944: „Cu toate că, de formă, ordinele Marelui Stat Major cereau să se lase pe loc material suficient pentru a se face față nevoilor civile, evacuările s-au transformat într-o adevărată furie a statului și distrugerii. Fabrici, uzine, ateliere desființate. Mașini care nu au putut fi demontate au fost distruse cu toporul. Aceasta a fost soarta atelierelor C.F.R. Nicolina, Pașcani, fabricile „Letea”, „Macavaua”, toate uzinele electrice, etc. Camioane, automobile, căruțe și chiar roabe au fost expediate la distanțe de sute de kilometri, distruse sau pierdute pe drum. Când la Bârlad au trebuit să fie curățate străzile de cadavre, nu s-a găsit o singură tărăboană. A fost evacuat întreg materialul spitalelor, dispensarelor, depozitele de medicamente. Toți medicii și personalul ajutător și-au părăsit posturile lăsând zeci de mii de gravi răniți, bolnavi contagioși și chiar nebuni, nu numai fără îngrijire, dar lipsiți de un medicament elementar, o fiolă de ulei camforat, o fașă. Cu excepția doctorului Alexandru Lupan, rămas de bună voie la Tecuci, nu exista niciun chirurg funcțional în toată Moldova!”. 

Totuși, dacă luăm  în  considerare faptul că în luna august 1944, medicii din comunele rurale au primit recompense bănești, printre acestea și 13 circumscripții din județul Tecuci, reiese că nu tot personalul sanitar a fost evacuat. În cadrul unei conferințe  a medicilor din oraşul şi judeţul Tecuci, desfășurată la începutul lunii august 1944,  doctorul Savel Cârlan, medicul primar al judeţului, a prezentat un raport asupra stării sanitare a judeţului Tecuci, punând accentul în special asupra epidemiilor care, în lunile martie şi aprilie, luaseră proporţii îngrijorătoare. Printre măsurile luate pentru a ține sub control situația (instalarea băilor japoneze, cuptoarelor de deparazitare etc.), era menționat și sprijinul acordat de autorităţile locale şi de Ministerul Sănătăţii, care a trimis personal medical şi sanitar pentru a completa posturile vacante. Doctorul a subliniat că, în ciuda timpurilor excepţionale, spitalele, dispensarele, căminele de zi pentru asistenţa bolnavilor, ocrotirea mamei şi a copilului funcţionau în mod regulat. La rândul său, doctorul Alexandru Lupan, director al spitalului „Anton Cincu“, a evidențiat eforturile depuse pentru ca acest spital, pe lângă îngrijirea bolnavilor civili, să ofere asistenţă medicală şi armatei, prin internarea şi îngrijirea răniţilor de pe front. În cadrul conferinței au fost prezentate și rapoarte ale medicilor din comunele județului care nu fuseseră evacuați în primăvara anului 1944.  

Odată cu avansul Armatei Roșii, situația s-a deteriorat rapid. Mulți locuitori ai județului și orașului Tecuci au fugit din calea trupelor sovietice. Presa era plină de anunțuri prin care cei rămași acasă își căutau disperați membrii familiilor care au luat drumul pribegiei. Spre exemplu, la sfârșitul lunii septembrie, Mioara Cârlan își căuta mama și tatăl, doctorul Savel Cârlan, iar Iulia Gheorghiu îi ruga pe cei care au informații despre locul în care se află tatăl său, învățătorul Constantin Gheorghiu, să-i ofere detalii. Aceștia, împreună cu mulți alții, părăsiseră orașul Tecuci după evenimentele din 23 august 1944. 

 Comuniștii susțineau că în județele Covurlui, Bârlad, Râmnicu Sărat, Putna și Tecuci, pe unde a trecut „urgia hitleristă”, autoritățile „au dat bir cu fugiții”, astfel încât la conducerea administrativă a acestor județe „au fost puse elemente muncitoreşti şi intelectuale care erau apropiate de popor”. În sprijinul lor au venit și „Armatele Roșii eliberatoare”, care „au fost primite cu o bucurie de nedescris” și au acordat „un sprijin enorm populației ca să-şi poată începe refacerea gospodăriilor jefuite sau distruse de nemţi”. Apoi, comuniștii  au  procedat  la  organizarea  tuturor instituțiilor ale căror conducători au fugit. 

În fața situației disperate existente, s-a inițiat o campanie de ajutorare a populației din Moldova. La Tecuci, în cadrul acestei acțiuni, au fost implicate Apărarea Patriotică, Liga Operelor Sociale și Crucea Roșie, beneficiind de sprijinul oferit prin intermediul unei serii de articole publicate în ziarul local  „Brazda Nouă”. Datorită acestei mobilizări, s-au strâns un milion de lei, 2000 kg făină, 1000 kg fasole, 500 litri  ulei, 2000 kg cartofi. Totodată, Primăria orașului a contribuit cu 2000 kg carne de vită și 3 camioane cu zarzavaturi. 

Impactul devastator al bombardamentelor americane și evacuarea administrației locale au dus la paralizarea vieții în localitățile din județul Tecuci, iar revenirea la normalitate a fost extrem de dificilă. În această perioadă tumultuoasă, Partidul Comunist a exercitat o presiune constantă asupra comunităților rurale, îndemnând populația la revolte și confiscarea proprietăților. În acest context tensionat, comitetele țărănești au preluat, între septembrie 1944 și martie 1945, bunurile abandonate de moșieri. Statul a preluat 63 de moșii  din localitățile județului, totalizând o suprafață de 14.200 de hectare. Aceste terenuri au fost împărțite la 10.115 de țărani. De asemenea, au fost confiscate 8 tractoare, 36 de pluguri, 10 mașini de treierat, și alte echipamente agricole. 

Activitatea instituțiilor publice din oraș a fost grav afectată și de faptul că documentele acestora, evacuate în primăvară, și neafectate de bombardamentele americane, au fost transportate la Turnu Măgurele. La data de 19 octombrie 1944, primarul orașului Tecuci informa Prefectura că delegatul lor a fost trimis „de câteva zile pentru aducerea întregii arhive evacuate și că, la sosirea acesteia, comisiunea instituită de noi va verifica și constata starea bunurilor comunei”. 

Funcționarii publici evacuați din Moldova urmau să revină la posturile lor în a doua parte a lunii februarie 1945. Conform instrucțiunilor transmise departamentelor și prefecturilor județelor din Muntenia, Oltenia și Transilvania (cu excepția Transilvaniei de Nord) de către Generalul Corp de Armată Gheorghe Rozin, împuternicitul președintelui Consiliului de Miniștri pentru Moldova, toate detașările și utilizările temporare ale funcționarilor din Moldova încetau. Aceștia erau obligați să se întoarcă imediat la posturile deținute înainte de evacuare. Funcționarii din județele Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova, Vaslui și Fălciu trebuiau să plece până la data de 17 februarie 1945, cu trenurile în circulație, în vagoane special rezervate lor. 

 În același timp, autoritățile luau măsuri pentru aducerea la normalitate a vieții locuitorilor orașului după terminarea războiului. Astfel, începând din 14 octombrie 1944, de la oficiul P.T.T. Tecuci se puteau trimite scrisori şi cărţi poştale simple şi recomandate „par avion”, iar la începutul lunii noiembrie Societatea Română Anonimă de Telefonie anunța că, după repararea instalațiilor telefonice, a repus în funcțiune oficiul din oraș. La 9 aprilie 1945, pe strada Ghica Vodă s-a deschis un atelier de reparații pentru unelte agricole, unde erau deserviți „plugarii nevoiaşi, având întâietate familiile ostaşilor de pe front, invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război”.  

S-a încercat chiar  aducerea în oraș a unei fabrici care să repare avioane, însă, conform relatării din noiembrie 1944 a ziarului „Scânteia” în articolul „Fasciștii întreprinderii A.S.A.M. Gorj”, directorul acestei societăți, inginerul Wagner, s-a opus mutării de la Stănești, la Tecuci. Textul evidenția faptul că orășelul din Moldova dispunea de „hangare mari și un aerodrom foarte bun pentru avioanele de bombardament”. Directorul era considerat „coadă de topor hitleristă”, deoarece nu a urmat ordinul Marelui Stat Major de a reloca fabrica, fiind acuzat că își urmărea interesele personale. Era perceput ca un „hitlerist neamț” fără niciun interes în producția de război sau în sprijinirea necesităților frontului. Având în vedere lipsa materialelor necesare pentru repararea avioanelor, întârzierile frecvente în plata salariilor și faptul că muncitorii erau „jecmăniți” la cantina întreprinderii de unde se aprovizionau cu alimente, angajații, majoritatea provenind din Tecuci, își exprimau dorința de a se muta în localitatea natală, unde se aflau familiile lor și unde credeau că ar fi avut o existență mai ușoară din salariile pe care le câștigau. 

 

Daniel Bradea (fragment din lucrarea TECUCIUL ÎN VREMEA CIUMEI ROȘII, vol. 2,  aflat în pregătire). 

Foto: mitingul organizat pe 1 mai 1945, în Tecuci. Sursa: colecția Ștefan Andronache.