S-a născut la 30 octombrie 1899, în comuna Gostavățu, județul Romanați. După terminarea liceului a urmat inițial cursurile Școlii Militare de Infanterie, iar din 1923 pe cele ale Școlii Militare de Pilotaj. În 1931, și-a unit destinul cu cel al Elenei Pelin, împreună având doi copii, Ioan Virgil și Liliana.
Având în vedere referatul Inspectoratului General al Aeronauticii cu numărul 4.034 din data de 4 martie 1930, referitor la numirea profesorilor la Școala de Pilotaj din Tecuci, a fost emisă Decizia ministerială numărul 286 din data de 31 martie 1930, prin care, începând cu data de 1 ianuarie 1930, locotenentul Ruță Ioan predă cursul „Accidente de Aviație”, la „elevi piloți, seria 1929 – 1930”.
Ulterior, a contribuit la înființarea Școlii de Perfecționare a Aviației din Buzău, a fost pilot de încercare, comandant de escadrilă de elevi, șef al serviciului tehnic al Școlii Militare de Pilotaj din Tecuci și director de studii al acesteia. Din anul 1937, a servit ca pilot de recepționare la I.A.R. Brașov.
Ioan Ruță și-a desfășurat activitatea la Tecuci în calitate de instructor de zbor și comandant între anii 1930 și 1938. În iunie 1931, a fost decorat cu Ordinul „Crucea de aur a Virtuții Aeronautice”.
În iunie 1933, Ioan Ruță a fost implicat într-un „groaznic accident” de aviație care a avut loc pe aerodromul Școlii de Pilotaj din Tecuci. Pe data de 13 iunie 1933, corespondentul ziarului „Dimineața” a relatat că două avioane s-au ciocnit violent, distrugându-se complet. În timpul unei coborâri, avionul condus de sublocotenentul Baidac, instructor de zbor, în care se afla și ofițerul elev pilot sublocotenentul Ioan Roșescu, a fost luat de vânt și împins spre avionul pilotat de căpitanul aviator Ioan Ruță, ce îl avea ca pasager pe locotenentul ofițer elev pilot Chirilă. Acest avion, aflat în pregătire pentru decolare, a intrat în coliziune cu avionul pilotat de sublocotenentul Baidac, rănindu-l grav. Ceilalți trei ofițeri au scăpat nevătămați. Evenimentul a avut loc la ora 8 seara, iar rănitul a fost transportat la Spitalul Anton Cincu din localitate cu o camionetă. Ulterior, medicul dr. Plăcințeanu din Bârlad a fost notificat telefonic și a ajuns în localitate pentru a efectua o intervenție chirurgicală. Starea sublocotenentului Baidac era gravă.
Cinci ani mai târziu, într-un alt accident aviatic survenit în timpul unui zbor de încercare la aeroportul Băneasa, căpitanul aviator Ioan Ruță avea să-și găsească sfârșitul.
Presa a relatat că în ziua de duminică, 17 aprilie 1938, cu prilejul unui miting aviatic desfășurat pe aeroportul Băneasa s-a hotărât prezentarea avionului german „Bücker-Student Bi-180”, în fața generalului adjunct Paul Teodorescu, Ministrul Aerului și Marinei. Acest tip de avion urmând să fie achiziționat pentru aviația de turism.
Aparatul era un monoplan, cu două locuri, având aripa joasă și fiind echipat cu motor „Walter Mikron II” de 60 CP, consumând 7,5 litri de benzină la suta de kilometri și atingând o viteză maximă de 175 de kilometri pe oră. Greutatea totală a aparatului era de 500 de kilograme. A sosit de la Berlin, cu o săptămână înainte de producerea accidentului, pilotat de Bayer, pilotul casei din Berlin. Avionul efectuase în zilele precedente o serie de demonstrații pe Aerodromul Otopeni și urma să fie încercat de cei mai buni piloți români, în fața autorităților aviatice. În acest scop, căpitanul Ioan Ruță, pilot de încercare al Uzinelor I.A.R. de la Brașov, s-a deplasat la București.
După prezentarea făcută de pilotul german Bayer, care a efectuat mai multe acrobații, „avionul a fost încercat și de cunoscuții noștri aviatori Max Manolescu și căpitanul Pufi Popescu, care au realizat cu acest aparat cele mai îndrăznețe evoluții”. La ora 12:30, căpitanul Ruță s-a urcat în carlingă pentru a face și el o probă cu avionul german. General Paul Teodorescu, Ministrul Aerului și Marinei, părăsise aeroportul cu zece minute mai înainte. După ce și-a luat zborul, aparatul a evoluat normal până în momentul în care s-a angajat într-un picaj de la 400 de metri. Din cauza faptului că „profundorul s-a rupt în aer” la o distanță de 50 de metri de pământ, avionul nu a mai putut fi redresat, prăbușindu-se la pământ. Datorită distanței mici față de sol, pilotul nu a mai avut timp să folosească parașuta, astfel încât „nefericitul aviator a fost sfâșiat în mod oribil sub sfărâmăturile avionului care s-au răspândit pe o rază de peste o sută de metri… Avionul se sfărâmase complet, motorul pătrunsese adânc în pământ, iar sub rămășițele sale zăcea corpul oribil mutilat al nefericitului căpitan aviator Ioan Ruță”. Acesta era unul dintre cei mai buni instructori de zbor și își desfășurase activitatea în această calitate timp de 14 ani la centrul de la Tecuci.
Transportarea rămășițelor căpitanului Ruță la Tecuci a fost anunțată de ziarul „Curentul” din 22 aprilie 1938. Conform anunțului, marți, 19 aprilie, în cursul după-amiezii, rămășițele pământești ale căpitanului aviator Ioan Ruță au fost transportate de la capela spitalului militar (unde fuseseră depuse după accident) până la Gara de Nord, pentru a fi duse la Tecuci, localitate în care, a doua zi, urma să aibă loc înmormântarea în cimitirul local.
Coșciugul, așezat în capela spitalului militar, era acoperit de jerbe și coroane de flori aduse de rude, camarazii de la toate unitățile aeronautice, precum și de reprezentanții fabricii de avioane Bücker. O companie de onoare de la baza aeriană Pipera a adus onorurile. La trista ceremonie a participat și generalul adjunct Paul Teodorescu, Ministrul Aerului și Marinei.
După oficierea serviciului religios, generalul de escadră Negrescu, în numele Ministerului Aerului și Marinei, a rostit o cuvântare din care redăm un fragment: „Pilot de înaltă clasă, nu doar prin aptitudinile sale neîntrecute de zburător, dar și prin avântul său sufletesc către zări albastre, prin dragostea sa puternică pentru zbor și prin neclintita sa încredere în viitorul aviației, căpitanul Ruță Ioan poate fi considerat ca tipul ofițerului aviator. La școala de pilotaj de la Tecuci, unde ani de zile a fost pildă de muncă în zbor, ca instructor și comandant de escadrilă, unde câteva sute de elevi au învățat secretul zborului de la acest maestru în arta de a zbura și de a învăța pe alții cum să mânuiască avionul, nu se poate crede că aviatorul Ruță nu mai este. Am avut prilejul să apreciez toate aceste calități timp de doi ani cât am fost comandant al școlilor aeronautice și când școala de la Tecuci mi-a fost subordonată și când, datorită aptitudinilor neîntrecute de pilot și instructor de zbor ale căpitanului Ruță, s-a putut realiza un program de zbor complet, într-o singură vară, cum nu se mai făcuse până atunci și prin care s-a realizat o mare economie și un real progres.
Vestea despre calitățile lui, cum era și normal, au determinat autoritățile superioare să-i dea o misiune mai încrezătoare, mai importantă, care, dacă el se smulgea temporar din mijlocul familiei sale dragi, îi dădea în schimb satisfacția sufletească de a fi ales între aleși, căci el urma să facă încercarea în zbor a avioanelor nou ieșite din fabricile I.A.R. de la Brașov. Aceasta era, în timpul din urmă, marea și grea menire a căpitanului aviator Ruță la fabrica de avioane I.A.R. și tot într-o misiune similară, încercând în zbor un avion nou sosit în țară, plătește prin sacrificiul său salvarea altora care au zburat în țara de origine sau care ar fi urmat să zboare la noi pe acest tip de avion”.
A fost înmormântat în cimitirul din Tecuci, în prezența ministrului Aviației și Marinei, Paul Teodorescu, și a primarului Ioan C. Hozoc. Cortegiul funerar, însoțit de sunetele clopotelor tuturor bisericilor din Tecuci, a parcurs străzile principale ale orașului, de la biserica „Sf. Nicolae” până la cimitir, oprindu-se în fața casei sale de pe strada Boteanu, numărul 2.
Numele său este înscris pe placa de bronz dezvelită la Baza Aeriană Pipera în ziua de 5 noiembrie 1938, ca un pios omagiu adus „distinșilor aviatori și tehnicieni jertfiți pe altarul științei aeronautice”.
Daniel Bradea
Sursa foto: „Revista Aeronauticei și Marinei”, anul 12, nr. 6/7, iunie-iulie 1938; „Curentul”, anul 11, nr. 3672, 22 aprilie 1938, p. 3.
