Vestea că poetul Vasile Sevastre Ghican a plecat spre zări mai senine m-a lovit ca un pumn greu de boxeur de categorie grea. Nu mai eram în relații bune cu el, se folosise de un consătean de-al său, tot corodean, și de complicitatea ziarului Observator să mă defăimeze în modul cel mai grobian, mai grosier și mai mitocan cu putință. Am înțeles că n-ar fi dorit să mă afle prin apropierea lui și i-am  respectat dorința.   

Așteptam de la el o tentă de îndreptare, de scuză, de regret și n-a venit. Am aflat abia acum că este autorul a peste 40 de volume, dar pe masa mea de lectură n-au mai ajuns. Am rămas cu ceea ce cumulasem cu mulți ani în urmă, când ne întâlneam săptămânal în zilele de joi să ne amăgim că frumosul din lume n-a dispărut și că încă mai poate schimba lumea. Eram niște naivi. 

N-a dispărut un om, ci s-a năruit o lume. S-a năruit lumea aceea de demult, când alcătuiam o familie, când problemele fiecăruia dintre noi constituia o problemă pentru toți, când ne lega și ne ținea într-o solidarizare perfectă aceeași dorință de a ne trăi viața cu adevărat cultural.      

Într-o lume anostă și rudimentară, când totul era centrat pe virtuțile exagerate ale clasei muncitoare, iar disprețul față de cultură de valoare era directivă de partid, noi credeam în destinul nostru, în șansa noastră, iar Vasile Sevastre Ghican făcea rol de catalizator, de liant, de secretar oficial al zbaterilor noastre spirituale.  

În 1999 i-am prefațat placheta de versuri „Infrastructura păcatului”. Țin bine minte momentul. Era seară. I-am dat textul să-l citească. Înainte chiar de a citi primul cuvânt a sărit ca ars: „Scrie, bre, măcar două pagini”. Apoi s-a așezat comod în scaun și a început să citească. „Cartea mea se deschide cu un poem.” I-a plăcut.

Tot în acea perioadă știu că i-am alcătuit un cuprins de carte. Mi-a adus atunci o sacoșă de hârtii, din care să aleg pentru conținutul unei noi cărți. Apoi firul care ne lega s-a rupt și nu mai știu ce s-a întâmplat. 

Mânuia cuvântul, știa să extragă din fiecare vorbă grăuntele de lirism și să-l așeze  în compoziție, așa cum zidarul așează cărămizile în temelie. Ajungea mai greu la idee, la esență, dar avea, față ceea ce se pritocea în plan poetic la acea vreme, o ascendență, o mai bună orientare. Citise multă poezie, dar îi lipsea criteriile estetice de evaluare. Acolo unde mă consulta găseam repede rezolvarea, dar după ce i-am devenit proscris, nu mai știu cu cine se consulta. 

Nu avea studii și asta se observa ușor în discuțiile cu el, dar se simțea mai greu în poezie. Nu l-am  judecat niciodată din această perspectivă. Mă lecuise de această meteahnă un comentariu despre poezia poetei Emily Dickinson suspectată de analfabetism. 

 Un moment mai delicat din viața noastră culturală l-a constituit apariția revistei „Istru” – o revistă unicat, trasă la copiator în redacția ziarului „Viața nouă”. N-am  crezut în șansa apariției ei, dar am dat, înainte de a pleca într-o reciclare, un material pentru a fi inclus în cuprins. Spre surprinderea  revista chiar a apărut, sigur, după posibilitățile sale intelectuale, dar a și declanșat un imens scandal. 

În mod curios am fost făcuți răspunzători eu și directorul Casei de Cultură, Filiță Constantin. Acuzator public era directorul Bibliotecii. Purta ochelari mascați și intervenea acuzator la orice încercare a noastră de a ne dezvinovăți. Degeaba încercam  eu să conving că nici măcar n-am fost în localitate în perioada când s-a tras revista că omul cu ochelari mascați intervenea imediat arătând că figuram în revistă, ba chiar îmi pusese și o fotografie de unde o fi găsit-o.  

Acum, dacă a plecat dintre noi, îi spunem Dumnezeu să-l ierte și să-i așeze sufletul prin apropierea tronului său de lumină și îndurare. 

Ionel Necula