Uneori, obiectele descoperite în urma cercetărilor arheologice ne dezvăluie povești surprinzătoare despre viața, credințele și obiceiurile comunităților de odinioară.

Vă invităm să descoperiți un nou exponat și să pătrundem împreună în universul civilizației geto-dacice, printr-o piesă cu o semnificație aparte, descoperită la Poiana – Piroboridava.

„Căței de vatră”, descoperiți la Poiana (Piroboridava)

Descoperiţi în decursul cercetărilor intensive efectuate de-a lungul anilor în aşezarea geto-dacică de la Poiana, „căţeii de vatră” apar doar în stare fragmentară, uneori în apropierea vetrelor, în locuințe, gropi cu destinații speciale și în unele complexe funerare.

Se presupune că erau atașați la vetrele deschise pentru a servi ca suport lemnelor mari și pentru a asigura tirajul focului. Toate piesele descoperite au fost modelate din lut care, ulterior, a fost întărit prin arderi repetate.

În general, forma lor este paralelipipedică, cu capetele decorate cu elemente plastice, în unele cazuri cu decor antropomorf şi zoomorf. Se remarcă protoma de berbec cu coarnele răsucite spre spate, care se continuă spre corp cu mai multe şiruri de brâie şi alveole. În unele cazuri este doar sugerată forma unui bucraniu. Una dintre piese avea capetele dreptunghiulare, iar decorul sugera o faţă umană; ochii, nasul şi gura fiind redate prin mici pastile de lut lipite. Înălţimea lor este cuprinsă între 15 şi 17 cm, iar lungimea maximă este de circa 25 cm.

Cultul vetrei și simbolismul sacru

Pe lângă rolul practic pe care l-au îndeplinit, ei sunt consideraţi ca fiind legaţi de cultul vetrei şi al focului, deci în diverse ritualuri practicate de către populaţia dacică. Istoricul și arheologul Jean Déchelette aprecia că berbecul va fi fost animalul sacrificat căminului. El era cunoscut ca simbol al forței și fecundității. Relația dintre berbec și foc, fondată pe simbolismul general, avea în vedere că berbecul era și emblemă a unuia dintre zeii căminului, animalul sugerând și fecunditatea familială.

Vatra era considerată simbolul căminului, locul unde pater familias efectua riturile sacre familiale, ea asigurând coeziunea şi stabilitatea familiei. Ca o consecinţă a acestui fapt, resturile vetrei şi ale focului nu puteau fi aruncate, ci trebuiau „depozitate” pentru a nu fi „profanate”.

Grija deosebită pentru resturile focului este ilustrată şi prin alte observaţii stratigrafice. Astfel, la Grădiştea, într-o serie de gropi, resturile focului au fost depuse în vase.

Putem presupune că vatra, pe care ardea focul, considerat ca rupt din soare, „frate mai mic al soarelui”, se bucura de o atenţie deosebită la geto-daci; aşa încât existenţa unui cult al vetrei pare neîndoielnică.

Muzeograf, dr. Paul Ciobotaru