Răscoala din anul 1907 în județul Tecuci 

 

La începutul secolului al XX-lea, țara noastră era plină de mizerie, de suferință, de boală și moarte, mai ales în mediul rural. La toate acestea se adăugau nedreptățile și asupririle la care țăranii erau supuși de către proprietarii de pământ și arendași. Prin urmare, nu trebuie să ne surprindă amploarea răscoalelor țărănești din primăvara anului 1907. De altminteri, acestea au fost anunțate de revoltele produse în anii anteriori (1904 – 1906). 

Nemulțumirile țăranilor aveau în special cauze locale și erau provocate de secetă, lipsa de pământ (solicitau arendarea și vânzarea moșiilor statului), creșterea arendei pentru pământ, refuzul de a se strămuta în Dobrogea după împroprietărire. Așa încât, în primăvara anului 1907, și în cele 44 de comune din componența județului Tecuci au existat condiții favorabile declanșării unor mișcări revendicative de amploare.  

Pentru a preîntâmpina apariția răscoalelor pe cuprinsul comunelor și satelor  din componența protopopiatelor Roman, Bacău, Putna și Tecuci ce se găseau sub jurisdicția canonică a Episcopiei Romanului, la 8 martie 1907, episcopul Gherasim a dat ordinul circular nr. 341, prin care țăranii ce participau la răscoale erau amenințați că  vor fi „părăsiţi cu toată casa lor de orice slujbă creştinească a bisericii, rămânând să moară şi să fie îngropaţi ca dobitoacele”. Ordinul  a  fost  comunicat  țăranilor prin intermediul preoților parohi ce urmau „să-și îndeplinească datoria lor de împăciuitori pentru buna rânduială”.                 

În acțiunea de „potolire a celor turbați, de a împăca pe frați și de a aduce pacea și liniștea printre oameni”, autoritățile au făcut apel la preoți și învățători pentru a-i lămuri pe țărani să renunțe la violență, fiindcă pe această cale nu puteau obține nimic bun. Aceștia trebuiau să le spună că glasul lor a fost auzit și în cel mai scurt timp urma să vină și îndreptarea. 

În  județul Tecuci, spre deosebire de alte regiuni ale țării, implicarea preoților în liniștirea spiritelor înfierbântate a jucat un rol important, astfel că răscoalele au fost limitate la un număr mic de comune raportat la întinderea județului. Într-un raport înaintat Episcopiei Romanului, protopopul județului Tecuci sublinia faptul că „preoții din județul Tecuci, au fost la posturile lor, niciunul nu a dezertat și nu a evitat de a ieși în mijlocul poporului, sfătuindu-l și împiedicându-l de a se deda la devastări, cu toate pericolele vieții la care au fost expuși, astfel că rolul lor în potolirea răscoalelor a fost foarte important, contribuind fiecare după puterile sale de a aduce pacea și liniștea”.  

Cu toate aceste desfășurări de forțe, în unele comune din județul Tecuci acțiunile de revoltă ale sătenilor nu au mai putut fi oprite prin măsuri de constrângere ori apeluri la tradiții și simțăminte patriotice. În mod surprinzător răscoalele au avut o intensitate mai mare în partea de sud a județului, unde locuitorii aveau o stare materială mai bună decât cei din partea de nord. Acest fapt a fost sesizat și de părintele protopop Ioan Andreescu care, într-un raport către Episcopia Romanului, arăta că populația din nordul județului, mai săracă, exceptând răzeșii, și mai puțin instruită, poate mai asuprită de proprietari și arendași, care ar fi avut mai multe motive să se răscoale, cu credința că pe această cale vor scăpa din mizerie, nu au făcut-o. Pe când în partea de sud a județului, unde populația era mai înstărită, aproape toată independentă, a fost turbulentă și răzvrătită. Părintele protopop punea această situație pe seama faptului că localitățile situate mai aproape de orașe, unde ziarele și zvonurile se răspândeau cu  rapiditate, populația era mai îndrăzneață, și fiindcă nu știa de  nevoi și sărăcie era dârză, și prin urmare s-a dedat la răscoale.  

Este adevărat că mișcările țărănești de pe meleagurile Tecuciului nu au avut intensitatea și violența celor din alte părți ale țării. Acest fapt s-a datorat în special slujitorilor bisericii, care i-au povățuit și îndrumat pe „poporeni”, așa încât au reușit să potolească spiritele „agitate şi plecate spre răscoală”. 

Prefectul de Tecuci, aflat atunci în funcție, a avut  și el cuvinte de apreciere pentru „generalitatea învățătorilor și preoților din județul lui, cu cari s-a și servit în prima linie pentru a lucra la potolirea spiritelor agitate”. Menționăm faptul că  în acele zile preoții și învățătorii fie erau convocați la prefectură, fie primeau telefonic instrucțiuni în legătură cu adoptarea celor mai potrivite tactici și metode în vederea potolirii revoltelor țărănești și, în același timp, erau primii supravegheați de prefect pentru a constata dacă își îndeplinesc sarcinile primite. Pentru acești modești slujbași, deodată, o mulțime de oameni, care până atunci nici nu știau că există pe lume, le-au dat o importanță deosebită. 

Și nu le-a fost deloc ușor. Au fost acuzați de autorități, politicieni, proprietari și arendași că sunt principalii instigatori ai țăranilor. De pildă, administratorul moșiei Flămânzi, Gheorghe Gh. Constantinescu, cel care bătea țăranii cu biciul, spunea că „locuitorii satelor ar fi buni – cu toată sălbăticia lor (…) dacă nu ar exista otrava de cărturari, preoţi şi învăţători (…), care prin poveţele lor ce dau sătenilor cu ocazia întâlnirilor de la Băncile Populare, în aşa fel că li se făgăduieşte pământ”. Învățătorii și preoții, de nenumărate ori, au fost denunțați de cămătari, pentru că sfătuiau țăranii să facă economii pe care să le depună la băncile populare. În același mod acționau și arendașii care căutau să împiedice constituirea obștilor sătești de arendare. 

Nici preoții și învățătorii din județul Tecuci nu au scăpat de astfel de acuzații. În paginile cărții am amintit de cazul preotului Lazăr Țincoca (Șerbănești) sau al învățătorilor C. Iftimie (Liești),  Gheorghe Cristea (Liești), D. Șendrea (Șerbănești) și I. Motaș (Homocea) care au fost cercetați și bănuiți ca instigatori, însă procurorul Tribunalului Județean Tecuci a considerat că acuzațiile au fost neîntemeiate. 

Pe de altă parte, sătenii îi acuzau pe preoți că s-au dat cu statul sau cu boierii (Bucești, Tălpigi), că spun minciuni țăranilor (Vizurești). Au fost și cazuri când răsculații au avut comportamente violente asupra preoților. În parohia Vizurești, părintele Ifrim Dămăceanu a fost bruscat, luat cu forța de răsculați și dus la Buciumeni. La Bucești, unul dintre răsculați a strigat: „Cinstite Părinte, n-ar fi mai bine ca S. Ta să te lași a fi plătit de  noi și să nu mai ții cu statul, ci să mergi  în fruntea noastră să cerem pământ?”. 

Avea dreptate părintele Ifrim Dămăceanu atunci când spunea că „era o adevărată babilonie” în acele zile fierbinți. Orice ar fi făcut preoții nu puteau scăpa de acuze și, în ciuda situației dificile, au reușit să țină o dreaptă cumpănă și să-și facă cu cinste datoria. Din rapoartele înaintate protoiereului județului reiese cu claritate faptul că preoții erau legați sufletește de „poporenii” lor, pe care încercau din toate puterile să-i apere. În majoritatea rapoartelor  preacucernicii părinți susțin că cei care au provocat răzvrătirile și devastările nu erau enoriași din parohiile lor, ci țărani din satele vecine sau indivizi puși pe rele, veniți special pentru jafuri. 

Preotul Constantin Pavel, din Bucești, spunea că  autorii devastărilor din Ivești au fost „țiganii de acolo și locuitori din Blăjerii de Sus… majoritatea pușcăriași  și de mult plănuiau acest prilej de a jăfui și prăda”. Locuința arendașului din Buciumeni a fost devastată de către locuitorii din Poiana. Palatul moșierului Gheorghe Gheorghiade, din Șerbănești, a fost devastat de țăranii din Călieni, județul Putna. Preotul Ștefan Lungu, din Diecheni, comuna Bucești, consemna în raport faptul că „lumea din satele vecine venise expre cu scop de a făptui cele ce au  făptuit cu o zi mai înainte în târgul Ivești, devastat în mod oribil”. Iar dacă se întâmpla să mai fie și localnici aceștia erau „niște răi” (Bucești), „un vrăjmaș… care în timpul nopții a mers din casă în casă” (Țepu), s-au „niște locuitori turmentați de băutură” (Cornii de Sus), așa încât  din cauza alcoolului ajungeau „uneori în  stare anormală de beție, încât răcneau ca fiarele sălbatice contra boierilor” (Mândrești). 

Din rapoartele întocmite de preoți a reieșit faptul că aceștia au susținut revendicările țăranilor. Preotul Ilie Călugăreanu, din Movileni, considera că revolta sătenilor era legată „numai de o pornire legală de a-și cere drepturile lor”. Preotul Toma Dimitrescu, din Buciumeni, a luat și el apărarea răsculaților. Referitor la devastarea casei arendașului, părintele a spus că „țăranii nu s-au dus ca hoții să prade pe arendaș ci convinși fiind că tot ce e strâns acolo e de drept al lor,  fiind strâns cu munca lor mizerabil plătită”. 

Rapoartele preoților relevă și motivele pentru care s-au răsculat țăranii din județul Tecuci: „scopul lor a fost ca să li se dea pământ” (satul Siliștea, comuna Umbrărești); „lipsa de pământ, ce o aveau în majoritate, și angajamentele create pe fiecare om de către arendaș” (Fundeni); „vreo 50 de locuitori vociferau că n-au pământ și imaș pentru vite, că sunt asupriți cu muncile”  (Negrilești); „au spus că acum a venit și timpul lor, de a mai scăpa de  atâtea greutăți căci i-au gătit ciocoii” (Vladnic); „nu avem ce  să facem că nu mai putem suferi jugul boieresc” (Mândrești). 

Preotul parohiei Benești, comuna Crăești, relata modul în care sătenii erau șicanați de către arendaș, „prin munci mai mari decât puterile lor, prin oprirea recoltei locuitorilor de a nu și-o ridica până nu se va isprăvi fie căratul recoltei grâului, orzului etc., fie al porumbului, toate ale arendașului. Pe urmă tocmește arenda pământului cu locuitorii primăvara sau toamna cu un preț mai mic, iar la plată îi mai scump sub diferite pretexte. Asemenea cheamă pe locuitori, fie cu brațele, fie cu carul la muncile sale cu un preț mai scump, iar la plată le dă mai puțin, iar în ce privește măsurătoarea se face după tipul să zic negustoresc”. 

Nemulțumiți și iritați de faptul că nimeni nu le asculta păsurile țăranii au decis „să meargă asupra proprietarilor și să are cu  plugul  proprietățile  boierești” (satul Valea Salciei, Comuna Godinești). 

Prin urmare, în acele zile, preoții din toate parohiile de pe cuprinsul județului Tecuci au stat în mijlocul sătenilor și au încercat prin diverse metode să liniștească spiritele agitate și să-i oprească de la acte violente. Cel mai adesea erau folosite predicile și cuvântările la biserică duminica, la sărbători și la serviciile ocazionale. Pe lângă sfaturile și îndemnurile la liniște, preoții citeau enoriașilor manifestul dat de guvern în numele regelui și circulara Episcopiei Romanului prin care „se ordona preoților să comunice poporenilor că vor fi excomunicați rebelii”. În același timp, preoții făceau slujbe pentru dezlegarea  țăranilor de toate jurămintele. 

 Preotul din parohia Benești, Comuna Crăești, după ce a auzit că enoriașii săi,  aflați în conflict cu arendașul, vor „să-i distrugă coșarele și hambarele cu pâine”, a profitat de faptul că era sărbătoare și sătenii erau strânși aproape toți la biserică, și a ținut o predică despre pericolele la care se supun dacă se răzvrătesc. Preotul le-a atras atenția că „mulți vor fi uciși de armată, mulți vor sta în aresturi, și poate mai mulți vor ședea pe viață în arest, iar casele, soțiile și copiii vor pieri rând pe rând, lipsând stăpânul casei și conducătorul întregii familii”, iar „armata va da cu tunurile și armele în sate fără a mai cerceta care locuitori s-au revoltat și care nu, care este vinovat și care nu, așa că mulți vor pieri pe sfânta dreptate”. Pe lângă aceasta, preotul împreună cu primarul Gheorghe Cârlan au oprit „cetirea jurnalelor în primărie, așa încât am reușit a-i păzi de o nenorocire ce-i aștepta”. 

Părintele de la parohia Valea Rea îi sfătuia și el pe enoriași să nu îi urmeze pe țăranii „din alte comune, căci la ce au făcut ei, vai de viața lor ce vor suferi” și de orice „nedreptate se cred apăsați se pot ușura printr-o cerere la înaltul guvern, iară nu prin devastări, jafuri și incendii, care acestea vor suferi consecințele legii”. 

Nu de puține ori preoții o făceau și pe jandarmul. Așa cum a fost cazul preotului din comuna Matca, Teodor Pohrib, care „a intrat până și prin cârciumi, și pe unde erau mai mulți adunați depărtând agitațiile și pornirile lor”. La fel a procedat și preotul Ioan Dămăceanu, din Cosmești, care făcea de gardă prin comună, pentru a preîntâmpina orice agitație, iar împreună cu autoritățile au luat decizia de a închide crâșmele și a-i trimite acasă pe cei ce încercau să provoace răscoale. 

Cu toate acestea, în unele sate, în ciuda efortului depus de preoți, învățători și primari, țăranii nu au putut fi liniștiți. În aceste condiții, a intervenit armata, care în unele cazuri a descurajat producerea devastărilor, iar în altele a reprimat sângeros revoltele, cum a fost cazul la Ivești, Umbrărești, Țepu. Așa încât locuitorii acestor comune, prin neascultare și dedare la răscoale, au fost supuși epitimiei date de Episcopia Romanului prin ordinul cu nr. 341/907. Acest ordin interzicea preoților să efectueze servicii religioase  țăranilor ce participau la răscoale. 

Arhivele au păstrat cererile trimise de locuitori din Umbrărești, Barcea, Poiana, Corni, Tătărăști care prin preoții din parohiile lor cereau episcopului Gherasim al Romanului iertare și dezlegarea de blestemul arhieresc, iar în unele cazuri permisiunea pentru botezarea copiilor sau efectuarea pomenilor pentru cei uciși în timpul răscoalelor. 

Țăranii participanți la răscoale au fost pedepsiți și de autoritățile civile. Până la 12/25 martie 1907 în raza de competență a Parchetului Galați au fost inculpați în procese 2000 de săteni, din care aproape 1000 în stare de arest. În județul Tecuci au fost inculpați 278 de țărani, din care  107 au fost arestați. Aceștia au fost eliberați în urma amnistiei date de regele Carol la începutul lunii august 1907.  Decretul de grațiere nu a prevăzut și eliberarea învățătorilor, primarilor, preoților și șefilor de garnizoană implicați în răscoală. 

Protoiereul județului Tecuci sublinia faptul că toți preoții au rămas la posturile lor și nu s-au sustras de la datoria de a lucra pentru liniștirea spiritelor. În același timp, și-au îndeplinit sarcinile primite din partea guvernului și a Episcopiei Romanului în vederea potolirii răscoalelor.  

De altminteri, comportamentul preoților tecuceni în timpul evenimentelor din primăvara anului 1907 avea să fie elogiat de părintele protoiereu în rapoartele înaintate Episcopiei Romanului: „Peste tot, preoții din acest județ și-au făcut pe deplin datoria de adevărați luminători ai poporului, sfătuind pe poporăni lor la pace și liniște”. „Și nu a fost niciunul care să fie acuzat că ar fi luat parte cu răzvrătiții sau că ar fi îndemnat cel puțin cu cuvântul la răscoale”. 

Nu a fost prima dată când ţărănimea s-a ridicat cu ciomagul împotriva asupritorilor ei, dar a fost cea mai îndârjită mișcare care s-a produs în mijlocul poporului român și, totodată, o „dramă înfiorătoare” pentru țărănime. 

Nu putem încheia altfel acest studiu decât cu „blestemul” lui Nicolae Iorga, unul dintre cei mai mari apărători ai țărănimi române: „Şi să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inima care a stors vlagă o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi un neam cu dânşii; pe hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii; să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora, cufundaţi în orgii bugetare, fumegă acum acest sânge nevinovat. În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele. Să fie în casa lor atâta belșug ca în bordeiele celor ce au murit, atâta fericire în viața lor câtă a fost în viața celor ce s-au zvârcolit de gloanțe, să fie atâta cinste și atâta demnitate câtă li s-a arătat acelor sărmani ce s-au dus ca niște pârâți veșnici înaintea Scaunului Judecăților celor mari; să mântuie ca dânșii vărsându-și sângele inimii în țărână și pe urmele lor să rămâie ca pe urma împușcaților copiii ca să moară de foame și femeile ca să le cumpere străinii. Așa să dea Dumnezeu”. 

  

Daniel Bradea  

  

Sursa: Daniel Bradea, RĂSCOALA DIN ANUL 1907 ÎN JUDEȚUL TECUCI, Editura SudIS, Iași, 2020, p. 23-31, 146-155.