Cei mai afectați de lipsa alimentelor au fost copiii. În marea lor majoritate erau subnutriți, bolnavi și dezbrăcați. În aceste condiții, autoritățile locale au decis evacuarea micuților care se aflau în situația cea mai gravă.
Până la 8 ianuarie 1947, din județul Tecuci, au fost trimiși în regiunile excedentare 397 de copii și acțiunea a continuat și în lunile următoare. Numai în perioada 10-14 martie 1947 din Tecuci au fost evacuați 240 de copii la Oradea, iar din întreaga Moldovă au fost transportați în județele excedentare 4.179 de copii. În cursul acțiunii de salvare de la foamete a mai multor copii, cu vârste de la 3 la 12-13 ani, din satele județului Tecuci, aceștia au fost cazați la un internat improvizat, înființat atunci pentru copiii de învățători și preoți, în clădirea școlii primare de lângă biserica „Sf. Dumitru”.
În acțiunea de ajutorare a copiilor a fost implicată și biserica. În fiecare parohie din cadrul Episcopiei de Roman erau înființate comitete de asistență. Acestea s-au ocupat cu plasarea orfanilor în familiile mai înstărite din parohiile respective, precum și ajutorarea lor prin colecte în bani sau natură. Biserica a avut și un reprezentant în filiala județeană a C.A.R.S.. Dintr-o pastorală a episcopului Justinian Vasluianul (deținea și funcția de președinte al organizației Apărarea Patriotică – Regionala Moldova) aflăm că „Moldova noastră a suferit cel mai greu. Numai aici avem 50.000 orfani, din care 2.500-3.000 de abia sunt îngrijiți de A[apărarea] P[patriotică], iar restul de 47.000 au rămas fără nici un sprijin, fiindcă această instituție nu mai poate face față multiplelor cerințe”.
Aceeași situație se înregistra și în Tecuci. La începutul lui septembrie 1946 prefectul comunica pretorilor din plasele județului că orfelinatul din localitate, aflat în administrarea Apărării Patriotice, nu mai avea locuri pentru primirea de copiii și până la obținerea unui nou local sătenii să nu se mai prezinte cu copiii la orfelinat.
În ajutorul orfanilor a venit și Statul Major al Aeronauticii care a alocat Flotilei aeronautice din Tecuci 40 de locuri pentru copiii din județul Tecuci (câte 8 din fiecare plasă). Conform condițiilor de primire a copiilor de trupă la această unitate, stabilite prin Ordonanța 10960/L/946, aceștia trebuiau să fie selecționați din „rândul celor mai săraci și isteți”.
La începutul lui ianuarie 1947, în județul Tecuci, din cele 56 de comune 15 aveau un procent de 90% a locuitorilor lipsiți total de hrană (comunele din plasa Stănișești 90%, cele din plasa Podu Turcului 70-95% și comunele din plasa Ivești 60-90%). În celelalte comune procentul celor lipsiți total de hrană varia între 30% și 80%. Necesarul zilnic pentru satisfacerea nevoilor populației județului, în conformitate cu planul de aprovizionare întocmit de Oficiul Economic Județean, a fost de 51.200 kg porumb sau grâu pentru hrană, adică 5 vagoane zilnic și 150 vagoane lunar pentru cei 205.000 locuitori pe care îi avea județul. (Într-o altă situație, realizată de Prefectura Județului Tecuci, numărul locuitorilor era de 181.430.)
Pe cuprinsul județului se găseau mai multe localități grav afectate de foamete. Iată câteva exemple. Comuna Corbița a suferit distrugeri provocate atât de trupele germane aflate în retragere, cât și de cele sovietice aflate în ofensivă.
Sătenii din Poiana lui Stan lipsiți de orice sursă de hrană au solicitat deschiderea unei cantine în localitate (au luat legătura cu reprezentanta C.A.R.S.-ului din Tecuci, profesoara Elena Vartic). Implicată activ în acțiunile de ajutorare a populației înfometate a fost și profesoara Elena Ruță, directoarea Liceului de fete „Elena și Tache Anastasiu”. Documentele relevă participarea acesteia în cadrul acțiunii de distribuire a „ajutorului american”, în calitate de delegată a Crucii Roșii filiala Tecuci. La 11 aprilie 1947 a predat în gara Tecuci cantitatea de 215 tone făină de porumb primită de la Crucea Roșie Americană).
Țăranii din Zlătăreasca și Popești (comuna Găiceana) i-au adus la cunoștință prefectului că, „deoarece alimentele sunt pe sfârșite moartea este la ușă”.
Subfiliala „Crucea Roșie” din comuna Barcea susținea că 60% din cele 4.300 de suflete erau „săraci fără alimente și îmbrăcăminte”.
Generalul maior (rt.) Neculai I. Staicu-Buciumeni, martor al acelor vremuri, povestește despre efectele secetei în comuna sa natală: „Întors de pe frontul din Cehoslovacia de câteva luni, am văzut cum s-a uscat în Buciumeni iarba islazului comunal, de n-au avut vitele ce mânca, mulți țărani fiind nevoiți să le taie, spre a nu muri de subnutriție, cum s-a oprit dezvoltarea culturilor cerealiere, soarele dogoritor uscându-le înainte de vreme […] În Burlan părinții aveau 5 ha de porumb, de pe care arșița a pârjolit totul, la cules, în august, strângând doar 5 târne de cucuruz. […] Erau familii care nu aveau ce mânca, fiind nevoiți să se ducă în Oltenia pentru un sac cu porumb, care se scumpise enorm de mult […] A urmat o iarnă cumplită, cu adevărate drame. O societate americană trimitea pachete pe numele unor familii dar și acestea erau dijmuite de oamenii zilei, statul roșu neluând nicio măsură de ajutorare a celor scăpătați […] guvernul nemișcând niciun deget pentru cei în suferință”.
Situația era gravă și în comuna Movileni. În curtea casei în care locuia familia învățătorilor Motovelea, părinții viitorului profesor Emil Motovelea, la bucătăria de vară, se pregăteau zilnic bucate pentru copiii de la școală din alimentele (lapte praf, fulgi de ovăz, carne și legume deshidratate) aduse de suedezi. Mai târziu, în comună s-a primit și un ajutor alimentar american. „Acele alimente americane erau ambalate în niște cutii de 5 kg care cuprindeau: lapte praf, șuncă presată, margarină, cutii de conserve cu boabe de porumb fierte în lapte, cafea, dulceață la care se adăuga un pachet de țigări Camel.”
Practic întreaga populație a județului Tecuci suferea de foame. La 10 ianuarie 1947, Alexandru Tolea, primarul comunei Nicorești, aducea la cunoștința pretorului plasei starea jalnică în care se aflau sătenii: „Peste 50% din locuitori nu au o picătură de mălai pentru a se astâmpăra foamea. Lipsiți complet de îmbrăcăminte, lipsiți de lemne, flămânzi în gradul cel mai înaintat, zilnic vin în primărie și cerșesc o mână de făină pentru astâmpărarea foamei copiilor nemâncați de zile întregi. Și-au vândut vitele, obiectele casnice, își vând pământul și chiar casele de locuit, pentru ca să poată merge în județele excedentare spre a procura porumb de hrană, de unde se înapoiază fără niciun grăunte, deoarece li se confiscă prin trenuri tot ce cumpără. Starea de spirit este îngrijorătoare, nimic nu poate ameliora această situație decât o măsură de aprovizionare care trebuie luată cât mai din vreme spre a nu se întâmpla alte lucruri mai grave. Trebuie cel puțin un vagon pe săptămână de porumb sau grâu spre a se putea face față în parte acestei nevoi, deoarece populația comunei încifrează 6500 de suflete și nu se mai găsește nicio cantitate de porumb sau grâu din cauza secetei din anii 1945 și 1946”.
Țăranii din satele Zapodia, Colonești, Valea-Matei și Călini din comuna Colonești, după ce au suferit cumplit în urma grindinei căzute în vara anului 1946 s-au plâns și ei prefectului județului Tecuci: „Suntem aproape 150 de locuitori care la începutul toamnei ne-am vândut vitele, carele, până și îmbrăcămintea din casă, ca să putem trăi. Am ajuns să dăm o vacă pe 100 kg de pâine, dacă o găsim și cu atât. În satele din restul comunei unde nu a bântuit grindina și se mai găsește câte ceva caută să ne speculeze în ultimul grad, ajungând până la 15-18.000 lei/kg. Nu mai avem altă posibilitate și urmează a ne muri copiii de foame”.
La începutul anului 1947 cotele de cereale alocate pentru populația județului erau epuizate și „nu mai exista nicio rezervă pentru satisfacerea nevoilor de hrană”. În aceste condiții, prefectul Zaharia Doniga a fost nevoit să se adreseze ministrului de interne pentru soluționarea cererii de porumb a sătenilor din Tecucel, comuna Buciumeni.
Președintele cooperativei „Deșteptarea” din comuna Răchitoasa îl informa pe prefect că din cauza lipsei de porumb și grâu populația din comună a devenit muritoare de foame: „Locuitorii au ajuns la disperare, iar cooperativa, cât și primăria sunt zilnic asaltate de cete de locuitori care solicită porumb pentru hrană. Tot din cauza foametei s-au înregistrat cazuri de furturi și spargeri”. La final, se menționa faptul că „starea de spirit a locuitorilor este alarmantă, având în vedere că mulți locuitori au murit de foame”. Comandantul Legiunii de Jandarmi Tecuci, căpitanul Zmeu Napoleon, a solicitat repartizarea unei cote de 500 kg fasole și 1000 kg porumb pentru jandarmii din teritoriu, „întrucât sunt lipsiți de orice fel de hrană fiind dispuși a muri de foame”.
La 28 ianuarie 1947, țăranii din Homocea au depus și ei, la rândul lor, un memoriu la prefectură: „În numele sutelor de lipsiți de hrană zilnică din comuna Homocea, jud. Tecuci, vă rugăm să ne iertați că vă tulburăm liniștea. Suntem mânați de suferință. Trăim timpuri grele, ce ne facem? Vă rugăm să veniți în mijlocul nostru să vă spunem necazurile noastre cu un ceas mai devreme. Veniți în ajutorul nostru că ne ducem la pieire din cauza foamei. Durerea e mare și suferință la noi în comună: care au bea și mănâncă și care nu, rabdă și care au ne speculează, la un kg de făină de porumb ne iau 20.000 lei. Astă vară am muncit pământurile noastre, dar timpul nu ne-a ajutat, nu ne-a dat pâinea de toate zilele, nici pentru copiii noștri, nici pentru vitele noastre. Ce ne facem? Pumnalul mizeriei și al durerii ne-a ajuns la inimă. Lacrimile durerii și suferințele noastre năpădesc în orbitele ochilor noștri. Ce e de făcut? Ne-ați făgăduit multe înainte de alegeri, că ne aduceți vagoane de porumb și grâu, că sunt gata să sosească pentru a ne alina foamea, și până acum nimic, și cât au sosit sunt foarte puțin, față de trebuințele noastre. Ne-ați promis credite la dobândă mică, și nimica până acum. Ne spuneați să nu ne vindem vitele pe nimica și nici de aici nicio bucurie. Vitele le-am vândut, pământurile la fel, parte din noi, la bogați. Bogații, cămătarii stau la pândă. Când ne ducem la ușile lor rânjesc ca lupii. Zicem că le vindem pământurile, care mai avem, ca să ne luăm mâncare. Și încă vom mai vinde, dacă nu ne veți veni în ajutorul promis. E mijlocul iernii și încă mult suferim. Vă rugăm să începeți ajutorarea și alinarea noastră. Să nu vindem pământurile toți, că pământurile ne vor hrăni copiii, vitele. Că această mare bucătărie ne este mereu alinarea gurilor noastre cu toate bunătățile. Din pământ valul se răstoarnă sub ochii dvs. Noi vom rămâne din nou jecmăniți, loviți de lipsuri… Nu ne întoarceți spatele, acelora care, da, știți că nu avem hambarele pline. Dar dați-ne voie să plecăm să aducem de mâncare pentru copilașii care cer: mamă, tată, ne este foame! Ni se rupe inima de durere! Nu ne țineți pe loc cu ordinele pe C.F.R. și altele. Dați-ne voie să ne ducem în țară după mâncare pentru noi și copiii noștri nevinovați. Floarea satelor noastre fetele, și băieții armata țării noastre, se ofilesc pe fiecare zi ce trece de suferință. În numele tuturor celor care așteptăm bunătatea dvs”.
Dintr-un raport, din 8 februarie 1947, al primarului comunei Vultureni aflăm că în urma secetei „populația comunei a epuizat toate resursele ce le aveau, majoritatea și-au vândut vitele și chiar pământurile pentru a-și cumpăra cele necesare hranei, astăzi se găsește 75% din populația comunei lipsită cu totul, în stare să moară de foame, deoarece nu se găsește nici un fel de surse de aprovizionare. Zilnic se adună în fața primăriei sute de copii și bătrâni cerând ajutorul nostru că mor de foame, deoarece nu se găsește niciun fel de resurse de aprovizionare”.
Daniel Bradea
(Sursa: Daniel Bradea, CONTRIBUȚII LA ISTORIA ORAȘULUI TECUCI, Ed. Studis Iași, 2021, p. 3392-397; foto – https://www.youtube.com/watch?v=TYlgP7lzlr0; SJAN Galați.)
