Domnule Primar, Doamnelor și Domnilor consilieri,

 

Scrisoare deschisă

Domnule Primar, Doamnelor și Domnilor consilieri,

Am plecat de la ședința dvs. din 28 ian. a.c. dezamăgit de propria-mi prestație. Am vrut să spun prea multe, v-am furat o groază de timp și nu a ieșit mai nimic. V-am spus că vă admir pentru aerul proaspăt adus în urbe, pentru împlinirile economice și culturale (d-l consilier Radu Vladimir este un regizor artistic de elită) marcate în puținul timp de când sunteți la guvernarea locală.

Nu i-am criticat decât pe cei care o denigrează din umbră pe Cocuța. Dacă au totuși un pic de onoare, îi aștept la o dezbatere cu probele pe masă. Este o rușine pentru orașul nostru faptul că, după zece ani de discuții și solicitări, nicio sală măcar nu poartă numele acestei ființe, care a schimbat destinul poporului român. În altă ordine de idei, în ultimii patru-cinci ani, mass-media ne-a făcut cunoscuți, pe plan național, numai prin fapte de ocară: inaugurarea, cu fast, a unei scări de incendiu, demolarea și acum furtul unui bust. Dacă oamenii de cultură de aici ar fi fost uniți și ar fi fost interesați de imaginea orașului lor, nu s-ar fi ajuns aici. Ar fi pus presiune pe oficialitățile de atunci să instaleze, la timp și cu respectarea legilor în vigoare, cele două busturi. Din nepăsare și prostie,s-au pierdut ambele lucrări.

Am formulat, la ședința cu pricina, câteva sugestii. Două dintre ele se referă tot la artă monumentală. Pentru bustul Cocuței Conachi se poate realiza un nou dosar. Spuneam că de fostul județ Tecuci și-au legat destinul foarte multe personalități. Obligațiile noastre constau în cinstirea memoriei acestora. Cea mai nimerită răsplată ar fi ridicarea unui monument pentru fiecare dintre cei mai merituoși. În urbea noastră, dar și pe raza fostului județ, există întreprinzători economici de succes. După informațiile noastre, un bust executat din beton costă cca. 15.000 lei. Dacă propunerea noastră va fi acceptată, doritorii sponsori vor putea să aleagă o personalitate de pe lista existentă la Muzeul de Istorie T. Cincu din localitate. Primăria va întocmi dosarul și, dacă forul național îl aprobă, se va trece la executarea monumentului. Pe soclul se va trece, în bronz, numele donatorului. După inaugurare, familia respectivă va intra în istoria culturală a municipiului.

Și încă o chestiune de natură financiară. Festivalul Aforismului este al municipiului și chiar al țării, fiindcă este singurul de acest fel din România. Vin aici români din multe țări. Nu mai poate funcționa, ca până acum, cu o subvenție de zece ori mai mică, decât cea oferită festivalului de poezie.

Revenim la eroina noastră. Acum înțeleg de ce a dorit să-și doarmă somnul de veci în pământ românesc. A intuit, probabil, sărmana, că pentru noi vor mai veni vremuri grele, când vom avea nevoie de miraculoasa ei energie. Să o preluăm și să ne facem punte pentru generațiile care vin. Să mergem la mormântul ei, în biserica Sf. Nicolae din Țigănești, ca la o Mecca românească! Se poate merge oricând. Lăcașul sfânt va fi deschis pe tot parcursul zilei. Să lăsăm deoparte micile mizerii care ne dezbină și să decodăm, cum se cuvine, tulburătoarea ei lecție de patriotism. Pelerinajul organizat pe 24 ian. a fost un succes deplin. ÎPS Casian Arhiepiscopul Dunării de Jos ne-a promis că, începând cu anul viitor, festivitatea va avea caracter național.

Dar, dacă am ajuns cu gândurile aici, permiteți-mi să vă spun câteva vorbe și despre un alt concetățean de-al nostru. Pe la începutul secolului trecut, locuia în niște maghernițe din curtea Școlii 4, azi Ion Petrovici, un învățător care avea trei băieți mărunței. Într-o zi de vară, a plecat cu ei să facă baie în râul Bârlad, din apropiere. După ce a salvat pe un tânăr de la înec, un cârcel buclucaș i-a blocat învățătorului un picior și s-a înecat. Biata văduvă i-a băgat pe copilași slugi pe la patroni, apoi pe la școlile de meserii. Unul dintre ei avea însă o minte scăpărătoare. L-au ajutat care cum au putut, a făcut studii superioare și a ajuns economist de talie mondială. S-a băgat însă și în politică. La 30 septembrie 1940, Mihail Manoilescu, acesta este numele lui, a fost trimis la Viena, ca ministru de Externe, să semneze blestematul Diktat. Se știa că trebuie să cedăm niște teritorii, dar detaliile erau ținute în secret. Când i s-a pus în față harta României, fără Nord-Vestul Transilvaniei, a leșinat. Peste zece ani l-au ucis comuniștii la Gherla. Avea 50 de ani.

Să revenim la zilele noastre. S-au petrecut după 1989, zeci de catastrofe: prăbușirea industriei, furtul flotei, distrugerea pădurilor, legi antiromânești, cedarea unor teritorii în timp de pace, înstrăinarea resurselor, vânzarea unor străini a 40% din terenul arabil etc. Întrebarea e a mai leșinat cineva? Aceasta poate fi una dintre definițiile patriotismului. Alta îi aparține lui Eminescu: A fi român este o datorie, nu un merit. Acest simțământ ne lipsește astăzi cu desăvârșire. Nici popoarele migratoare, nici toate războiele însumate nu au distrus țara cum au făcut-o cozile de topor care s-au erijat în conducători. Și ce-i de făcut? Acest sentiment trebuie reclădit de la zero, altfel dispărem ca nație. Dacă punem, de exemplu, în mânuța unui copil de grădiniță chipul Cocuței și îi spunem că este zâna cea bună, care ne-a salvat țara, facem un pas important. Iar, dacă pe tineri și pe adulți îi convingem să nu-și mai lege speranțele de sparanghelul altora, ci să facem această țară locuibilă, chiar prosperă, am mai făcut unul. Nu va fi simplu, dar o altă soluție rațională și de viitor nu există.

Și acum finalul

Somat insistent să închei zicerile mele la ședința cu pricina, am încercat totuși o scurtă lectură literară. Pe cele două poezioare le-ați acceptat, dar la lectura epigramelor, atmosfera a devenit de priveghi. Nu era locul și timpul potrivit. Textele aparțineau unor epigramiști renumiți. Existau în ele aluzii erotice, dar nu erau vulgare. În drumul spre casă mi-au venit în minte două secvențe depărtate în timp. Una era la sediul ONU. Oameni gravi, apăsați de uriașele probleme ale omenirii. Deodată, la microfon a apărut un omuleț. A scos din buzunar o hârtiuță. Se numea Stanislav Jery Lec, scriitor polonez. A început să citească aforisme năstrușnice și asistența se tăvălea de râs.

A doua secvență se petrecea la Iași, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la Junimea. Se știe că această Societate Culturală a contribuit foarte mult la modernizarea României și la explozia fantastică a literaturii. În sală, M. Eminescu, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, I. Creangă etc. Cineva citea. Altul s-a ridicat și a strigat: porco primează. Lectura s-a întrerupt, zurbagiul spune o glumă, asistența clocotește de râs. După un timp, lectura continuă. La întrunirile jubiliare, aveau loc scene de neimaginat. Apărea la pupitru I. Creangă și întreba publicul: pe ulița mare? Adică, fără perdea? Dacă toți strigau da, doamnele părăseau sala, iar maestrul își începea recitalul… licențios. Aici s-au citit renumitele basme porno Povestea poveștilor și Povestea lui Ionică cel prost poreclit Irimia. Eu îi credeam oameni serioși. Mda! Râsul este cel mai rapid relaxant. Dvs. ați pierdut această repriză. Păcat!

Mă apropii de casă mai liniștit. Asta e, dacă m-am născut atât de târziu…

 

V. Ghica